Painea vieţii

(28 februarie, seara – Marcu 6:30-56 )

Păcatul a intrat în istoria omenirii pe uşa din dos şi a rămas în casă multe milenii la rând, prea mult ca omul să nu încerce o rezoluţie între sufletul său şi starea decăzută în care vedea bine că se afundă. Fusese dată legea dar şi aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze tot mai tare depărtarea omului de proiectul iniţial iar conştientizarea acestei distanţe aliena şi îl subjuga  păcatului.

Viaţa îşi continua cursul, cu bucuriile ei mărute şi lacrimile ei amare, cu succesele ei de fiecare zi şi eşecurile usturătoare. Omul era tot mai încovoiat de greutatea vieţii pe care trebuia să o ducă, într-o formă mai poleită printre oameni avuţi şi cu pretenţii, sau într-una dezbrăcată de orice strălucire, undeva la talpa societăţii. În această condiţie găseşte Domnul Isus Cristos coroana creaţiunii Tatălui său şi pentru ea părăsise cerul, luase chip de rob şi avea să suporte pedeaspsa. Venise la ei  pentru a-l răpi blestemului şi a-l reda binecuvântării.

La prima vedere am spune că Marcu încearcă să ne prezinte două categorii de oameni. Unii sunt nenorociţii aceia umili care căutau pâine  şi cuvinte puternice la Domnul Isus atât de des încât efectiv îl confiscau pentru ei definitiv nelăsându-i nici un moment de respiro. Pe de altă parte sunt ucenicii, oameni cu un statul social aparte, implicaţi în marea lucrare a lui Dumnezeu, uimiţi de minunile făptuite prin mâinile lor şi dispuşi să povestească miracolele misiunii undeva deoparte, doar ei cu Domnul şi cu cei care se împărtăşesc cu aceleaşi bucurii. Dar de fapt nu avem decât o singură categorie, a oamenilor umiliţi de păcat, animaţi sau nu de idealuri măreţe cu bucurii mărunte sau păreri iluzorii dar cu toţii flămânzi de Pâinea lui Dumnezeu: Isus Cristos.

De câte ori, uimiţi de lucrarea Domnului în noi sau în comunitatea noastră, nu tindem să ne considerăm deosebiţi, puşi deoparte şi diferiţi de ceilalţi oameni. Uităm că tot ce ne încântă vine de la El şi vrem să ne separăm de ceilalţi, nu aşa de „implicaţi” ca noi, să ne retragem printre misionarii, predicatorii, păstorii sau preoţii noştri, să ne baricadăm în clădiri şi organizaţiile care poartă simbolul crucii sau din contră care sunt mândre în smerenia lor, apostoleşti în abordarea lor.

Dar dacă doar pentru un moment vălul eu-lui este dat jos de pe ochi, reuşim să vedem mulţimile flămânde, oameni ca noi, cu destin veşnic şi grumazul zdrobit de păcat. Ei nu au nevoie de superioritatea noastră în calitate de reprezentanţi ai lui Dumnezeu ci doar de mâna întinsă de slujitori. Cu toţii suntem flămânzi cu destin veşnic şi faptul că am măncat din Pâinea lui nu mă face mai special ci doar mai dator semenilor mei, cei în care Dumnezeu a pus amprenta Sa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Anunțuri

Zeciuiala

(28 februarie, dimineata – Numeri 17-19 )

Are nevoie Dumnezeu de zeciuiala noastră? Îl poate îmbogăţi pe Dumnezeu cele câteva hârtii pe care le dăm lunar din portofelul nostru? Care este rolul şi motivaţia zeciuielii? Poate să fie ea înlocuită de impozitele pe care le dăm statului sau trebuie ca pe deasupra să adaugăm ceva? Este zeciuiala sinonimă cu dărnicia sau sunt două acţiuni separate pe care omul lui Dumnezeu le face? Acestea şi multe altele sunt întrebări legitime legate de zeciuială, întrebări la care nu am intenţia să răspund neapărat. Sunt însă câteva aspecte ale zeciuielii care se desprind uşor din învăţătura pe care evreii o primeau în pustiu, aspecte care nu se lasă ocolite:

– zeciuiala era o regulă divină în Israel. Nu conta cine eşti şi nici măcar cât de mari sau mici erau veniturile tale, dacă erai preot sau om simplu, conducător de trib sau agricultor dator. Fiecare îşi aducea zeciuiala din ceea ce putea să producă şi evreii au devenit de-a lungul timpului atât de scrupuloşi cu această practică încât aveau să dea zeciuială din in, chimen, mărar – semn al seriozităţii cu care tratau acest subiect.

– zeciuiala era adusă la Cortul Întâlnirii (Templu). Cu siguranţă că aveau săraci printre ei, oameni care aveau nevoie urgentă de ajutor şi pentru care acea zeciuială ar fi însemnat mult dar regula era regulă iar evreii au învăţat, prin bucurii şi mai ales prin necazuri să respecte regulile.

– zeciuiala era destinată în principal preoţilor, necesară supravieţuirii acestora. Ei erau cei care stăteau în permanenţă între norod şi Dumnezeu, cei care îndeplineau ritualurile, asigurau buna funcţionare a locaşului sfânt şi ei nu trebuiau uitaţi. Nu munceau decât pentru locul sfânt şi pentru norod şi cineva trebuia să se îngrijească şi de lucrurile absolut necesare supravieţuirii. Lipsa zeciuielii destinată preoţilor a dus, de-a lungul istoriei, la acte de corupţie inimaginabile, degradarea locaşurilor lui Dumnezeu şi, adesea, la o slujbă făcută cu lacrimi şi multă oboseală, alături de alte slujbe aducătoare de profit.

– zeciuiala vorbea lună de lună şi an de an evreilor că ei nu deţin pământul pe care stau, că nu sunt sursa primordială a ceea ce au reuşit să adune, că nu sunt stăpâni de drept peste nimic ci doar ispravnici. Atunci când, în cortul sau casa lor, evreii puneau deoparte ceea ce trebuia dus drept zeciuială ei ştiau că în felul acesta recunosc stăpânirea lui Dumnezeu peste ei şi peste tot ce au.

Cum privim astăzi zeciuiala, la distanţă de atâtea secole de statornicirea ei printre oameni? Cât de mult a afectat  gândirea seculară ce a încercat să taie rădăcinile a tot ce este sfânt practica zeciuielii?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!