Măreţia lui Moise – 1

(24 februarie, dimineata – Numeri 9-11 )

Nu ştim bine cine a fost acest Moise deşi cunoaştem destul de multe detalii cu privire la etapele semnificative ale copilăriei şi formării sale ca om. Distingem printre rânduri educaţia aleasă pe care o primise la palatul lui Faraon, prăbuşirea interioară din perioada slujbei la socrul său Ietro, mandatul salvator pe care îl primise pentru poporul ales aflat sub talpa puternică a unui Faraon îndărătnic.

Apare pe scena Egiptului atunci când toată lumea uitase de el, după 40 de ani de fugă şi ascundere departe de ţara durerii poporului său, însoţit de data acesta de o misiune mai grea decât ar fi vrut să poarte, de semne puternice şi cu desaga plină de speranţe pentru poporul deznădejdii.

Moise se distinge puternic în cadrul întregii galerii de conducători măieştri ai lumii trecute sau prezente, evreişti sau de orice altă naţionalitate. Particularităţile conducerii sale în care a ştiut să împletească forţa cu blândeţea, deciziile dure cu mijlocirea, carisma de conducător cu închinarea umilă înaintea lui Dumnezeu fac din Moise un principe neegalat încă.

Surprinde la Moise sinceritatea cu care se raportează la Dumnezeu. În pustie, printre nopţi de nesomn şi zile încărcate, blândul conducător trebuia să facă faţă miilor de probleme şi să găsească răspunsuri pentru sute de provocări. Ştia că este supraveghetorul unui popor dificil şi zi de zi picăturile amare ale revoltelor mocnite  îi umpleau tot mai mult paharul. Ultima, revolta poporului care se săturase de mană şi care dintr-o dată avea nevoie de carne, a făcut să se reverse acest pahar. În prezenţa Domnului ar fi putut acuza poporul de nestăpânire, lipsă de recunoştinţă şi îndărătnicie; s-ar fi putut da la o parte din calea mâniei lui Dumnezeu, ar fi putut să o stârnească şi să o întreţină cu argumente bine ţintite. Ar fi putut să rostească un discurs rotund prin care să încerce să primească bunăvoinţa lui Dumnezeu, un discurs al cuvintelor frumoase, presărat cu laude şi aluzii, demn de un conducător care cunoaşte bine tainele diplomaţiei. Dar Moise se prăbuşeşte înaintea lui Dumnezeu iar cuvintele-i amare izvorăsc dintr-o inimă rănită dar care continuă să iubească poporul al cărui doică este. Spusele pe care Moise le îngână înaintea lui Dumnezeu arată şi starea depresivă în care a ajuns, stare despre care vorbeşte deschis şi în care cere socoteală. Pentru el nu mai este timp de răstălmăciri sau dublu înţeles, este trist şi perfect sincer înaintea unui Dumnezeu pe care nu vrea să îl scoată cu basma curată.

Impresionează la Moise şi capacitatea lui de a pricepe bine de unde îi vine puterea şi cârmuirea. Ar fi putut să fie plin de el, să conducă despotic, să lupte cu îndârjire pentru a-şi apăra poziţia în tabără, să controleze totul şi să nu lase netaxat nici un eveniment care ar ştirbi din autoritatea şi imaginea marelui Moise în tabără. Am pricepe aşa de bine fiecare dintre aceste acţiuni pentru că suntem aşa de obişnuiţi cu ele dar suntem puşi în încurcătură atunci când îl vedem pe Moise bucuros că sunt oameni care prorocesc în tabără, nealeşi de el.

Devenim repede geloşi pe cei care sunt în stare să facă ceea ce facem şi noi, îi analizăm şi le găsim o sumedenie de defecte tocmai pentru că ne este teamă că ne vom pierde locul avut până atunci, că nu vom mai avea parte de respectul iniţial şi că aplauzele vor pierde din vigoare. Trăim o goană nebună de a fi diferiţi şi chiar biserica este afectată de acest flagel; vrem să fim diferiţi pentru a ne face remarcaţi, priviţi şi apreciaţi şi acceptăm cu greu pe oricine este diferit dar la fel ca noi. Dar Moise ştia că tot ce are şi este bun vine de la Dumnezeu care cârmuieşte toate lucrurile, înţelegea bine  lungimea vieţii care nu trebuie scurtată de acte de gelozie şi pizmuire. Moise nu voia să fie diferit doar pentru a rămâne conducător, nu voia daruri de la Dumnezeu doar pentru a putea controla ci Moise avea în vedere binele colectiv pentru care era gata să se jertfească.

Vrei să fii diferit? Alege să fii sincer cu Dumnezeu, cu tine şi cu ceilalţi! Alege ca diferenţierea ta să aducă un plus de valoare „taberei” în care te afli chiar dacă orgoliul tău va avea de suferit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Liniştea de după furtună!

(24 februarie, seara – Marcu 4:21-41 )

Scris de Scumpa

După o zi plină în care este asaltat de mulţimea ascultătorilor aşa  încât trebuie să se folosească de acustica apelor pentru a se face auzit, Domnul Isus doreşte să treacă de cealaltă parte a mării, spre a-şi îndeplini ingrata misiune printre gadareni.  Dacă păsările cerului au cuiburi si vulpile  vizuini, Fiul Omului işi odihneste trupul ostenit la cârmă, pe căpătâiul unei corăbii modeste de pescari galileeni, intre doua sesiuni de invătătură şi studiu intensiv. Le vorbise despre lumina care odata pusă în sfeşnic  nu mai lasă nimic tăinuit în jurul ei, despre Împărăţia care creşte şi se dezvoltă fără ca noi să-i putem măsura neaparat fiecare dimensiune. Le vorbea exemplificând cu elemente comune, la indemâna oricărui ascultător iar ucenicilor le oferea explicaţii suplimentare in intimitate.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări  dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii,  Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă  cu capul sus la moarte  pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Necesitatea ispăşirii

(24 februarie, dimineata – Numeri 7-8 )

Pustia Sinai avea să îi înveţe pe evrei nu numai modul de închinare şi raportare la Dumnezeu, sistemul jertfelor, legea şi conduita ci şi că Dumnezeu nu se grăbeşte. Zilele treceau una după alta şi parcă erau înţepeniţi acolo, în praful pustiei şi mintea le fugea adesea de la lecţiile pe care Moise se străduia să le predea la viitorul războaielor pe care le vor purta. Auzeau aievea zgomot de arme, se vedeau victorioşi peste mulţimile din jur, stăpâni în ţara lor, curajoşi, temerari. Moise îi învăţa cum să aducă un dar la altar în loc să îi înveţe cum să mânuiască o sabie, să construiască o strategie militară, să învăluie un duşman, să câştige un război.

Dar înainte de războaie, bătălii, urlete şi arme însângerate Dumnezeu voia să îi înveţe necesitatea ispăşirii şi nu se grăbea deloc la această lecţie, fixa fiecare detaliu, lua în calcul multe situaţii. Îi învăţa cu răbdare că nu contează aşa de mult ce fel de inamici vor avea sau ce fel de strategie vor adopta ci contează ca ei să aibă o relaţie bună cu Cerul, să preţuiească această relaţie, să o înţeleagă şi să nu treacă peste ea în funcţie de vicisitudinile vieţii. Iar relaţia aceasta se baza ispăşirea.

Putem pricepe: erau un popor de sclavi, născuţi şi crescuţi în sclavie şi aveau nevoie de unitate iar coeziunea era dată  de ordine în tabără, de existenţa unor legi la care se supun toţi, de o lege sanitară şi una morală, de sistem preoţesc şi de organisme de conducere (căpetenii). Dar toate acestea puteau fi puse rapid pe picioare cu o mână tare ca a lui Moise. Se alegeau toate rudele care la rândul lor aduceau în „aparatul de stat” alte rude şi în cel mai scurt timp erau gata să plece în campanii de cucerire.

Însă Dumnezeu decide să îi oprească în Sinai şi să le dea principii de funcţionare a libertăţii astfel încât trăind liberi ei să nu se rănească. Iar libertatea adevărată include ispăşirea, conştientizarea că nu suntem singuri în „tabăra lumii” şi că tot ceea ce facem este notat şi contabilizat, că haina murdară a pelerinajului nostru trebuie spălată în sângele jertfei care poate curăţi cu adevărat. Evreii învaţă ca înainte de a pune mâna pe armă trebuie să înveţe să-şi ducă animalul de jertfă spre cortul întâlnirii pentru a primi de acolo ispăşirea, calea către o relaţie dreaptă cu Creatorul.

Noi ar trebui să învăţăm că înainte să dăm piept cu luptele vieţii este timpul pentru ispăşire în Sângele Mielului. Numai aşa tentaţiile zilelor nu se vor aduna în puternici stăpâni ai sufletelor noastre, numai aşa vom fi liberi să gândim şi acţionăm, să privim spre Cer şi să nădăjduim.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Cel ce seamănă

(23 februarie, seara – Marcu 4:1-20 )

Aşezat în corabia ancorată la ţârm şi folosindu-se de capacitatea apelor de a amplifica vocea Sa,  Domnul Isus îşi aruncă privirile peste mulţimea ce îl înconjura, mulţime uimită de minunile la care zilnic lua parte şi marcată de cuvintele pline de putere pe care le rostea acest fiu de tâmplar din Nazaret. El, Creatorul tuturor se supunea de bună voie acum privirilor sfredelitoare ale evreilor simpli şi învăţaţilor complicaţi şi ştia felul în care vor fi primite cuvintele Sale.

În acest context, al corabiei care se mişca unduindu-se uşor pe malul apei şi al mulţimii care se îmbulzea să îl asculte, El începe să le spună o poveste al cărei tâlc le era ascuns dar ale cărei imagini plastice erau uşor de prins pentru fiecare. Semănătorul a ieşit să îşi semene ogorul; nu ştim dacă era profesionist, dacă făcuse studii legate de tehnica semănatului, dacă avea experienţă de ani de zile sau era un simplu fiu de tăran.

În timp ce vorbea se uita la ei şi ştia: cuvintele Sale se vor aşterne peste inima unora din mulţime dar ei sunt vizitati prea des de Hoţul cel Mare şi nu sunt şanse ca aceste cuvinte să nu fie sustrase degrabă; spusele Sale se vor strecura şi în inima stâncoasă a multora dintre cei ce îl ascultau acum cu ochii în lacrimi dar instabilitatea lor emoţională şi valurile care vor continua să-i poarte încoace şi în colo vor smulge repede orice bob de sămânţă. O, da, îi cunoştea şi pe aceia care primeau cuvintele Lui cu faţa plină de bucurie, inundaţi de un profund sentiment religios, iubitori de binecuvântări şi de sămânţă bună! Îi cunoştea şi îi vedea peste zile, luni, ani şi veacuri, cu grumazul înţepenit în grijuri, furaţi de bogăţii şi înşelaţi de pofte, lipsiţi chiar şi de cel mai mic bob de sămânţă.

Şi îi cunoştea şi pe cei serioşi care primeau cuvântul şi poate că tăceau, poate că nu ridicau mâinile şi nici nu plecau în India sau ţările musulmane dar la care găsea rod an de an.

Ei singuri meritau cuvintele, ei erau ţinta, doar pentru ei ar fi trebuit să se ostenească. Ne-am aştepta ca acest Mare Semănător să vegheze bine asupra destinaţiei seminţelor sale, să proiecteze aparatul de semănat astfel încât totul să cadă pe pământ bun, să aibă grijă ca fiecare bob să îi aducă rod dar acţiunile Lui la câmp sunt lipsite de o atare preocupare.

Ne surprinde atitudinea Acestui Semănător, este aşa de departe de atitudinea pe care noi o îmbrăcăm adeseori; noi cei preţioşi la vorbă, calculaţi cu sămânţa, ispravnici ai darurilor sfinte suntem aşa de mult înclinaţi spre economie în biserică şi în trăire. Avem programe de înaltă ţinută, cu hrană bogată şi programe de mâna a doua, cunoaştem oamenii cărora cu drag le-am oferi din hrana Cerului şi oameni în dreptul cărora credem că nu merită să ne ostenim.

Dar semănătorul seamănă sămânţa!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Benedicţia zilnică

(23 februarie, dimineata – Numeri 5-6)

D. L. Moody, vestitul evanghelist, scria referindu-se la ultimele versete ale capitolului 6:

” Iată o benedicţie care poate face înconjurul pământului, pe o durată nelimitată, fără să-şi piardă din savoare. Nu e inimă care să n-o poată rosti căci sunt înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Nu e  scrisoare care să nu se poată încheia cu această benedicţie. O putem spune la fiecare început de zi dar şi seara târziu, înainte de a merge la culcare sfinţind astfel fiecare zi dăruită nouă de Marele Creator. Ce binecuvântare, ce pază, ce lumină, ce înălţare a sărmanei noastre vieţi către zorii binecuvântaţi ai dimineţei cereşti. Este Însuşi Domnul nostru care ne binecuvântează cu această frântură din nesfârşitele imnuri ale raiului.”

Cuvintele au putere şi multe dintre cele câteva mii de cuvinte pe care le rostim spre semenii noştri zi de zi au o deosebită rezonanţă în inima şi viaţa lor. Cuvintele pot să aducă asupra obrazului umbrele întristării sau razele bucuriei, pot să ridice spre Cer sau să prăbuşească în abis, să liniştească sau să stârnească furtuni. Pe cele mai multe dintre ele le rostim repede, fără să ne gândim prea mult iar pe altele le cântărim îndelung pentru că vrem ca efectul lor să ne fie benefic, să ne slujească într-un fel sau altul.

Cuvintele adunate în propoziţii pot să ajungă blesteme sau pot să ajungă benedicţii, ură sau iubire, dezgust sau apreciere, iar alegerea ne aparţine. Dumnezeu învăţa pe israeliţi să rostească asupra copiilor lor o puternică benedicţie, zicere întrebuinţată şi astăzi în riturile creştine. Citind-o am realizat că nu o vreau rostită numai asupra băieţelului meu, Iosif, ci şi asupra soţiei, a prietenilor şi cunoscuţilor, apropiaţilor sau îndepărtaţilor. Mai mult, nu o vreau rostită doar o singură dată ci de nenumărate ori, mereu şi mereu pentru că ea exprimă cel mai bine dorinţele mele  faţă de ei, de fiecare în parte.

Binecuvântaţi cu vorbele voastre şi faceţi din aceasta un obicei. Rostiţi cuvintele din Numeri 6:24-26 asupra dragilor voştri de fiecare dată când aveţi un mic răgaz, lăsaţi ca ei şi cerul întreg să cunoască binecuvântarea spusă cu voce tare, cu inima arzândă şi obrazul strălucind de încredere în Cel ce poate să ducă la împlinire fiecare cuvânt rostit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

O judecata cumpătată

(22 februarie, seara – Marcu 3:20-35 )

Unul dintre cele mai mari cadouri pe care Dumnezeu le-a făcut fiinţei umane este raţiunea. De mici vedem lumea şi tot ceea ce ne înconjoară prin ochii noştri de lapte şi ne gândim la ceea ce am văzut, clasăm lucrurile în categorii mari sau mici, le includem în dosare şi să le arhivăm în mintea noastră astfel încât la nevoie să  le putem găsi uşor. Ne formăm experienţa şi devenim oameni ai opiniilor. Învăţăm ce este bine şi ce este rău, purtăm la noi unităţi de măsură şi, pentru că nu vrem să fim purtaţi de orice vânt sau parere, măsurăm şi judecăm totul.

Uneori insa, în judecăţile noastre greşim şi o facem foarte tare. Aşa făceau şi evreii din vremea Domnului Isus. L-au întâlnit pe El, învăţătorul din Nazaret şi numeroase semne îi puteau determina să vadă în El pe Mesia mult aşteptat dar privirea împăienjenită i-a dus la o judecată strâmba . Au crezut că face semne cu ajutorul lui Satan, că este un exponent al răului şi au decis să nu îl primească; altă logică nu mai încăpea, altfel nu puteau fi privite lucrurile. Au analizat şi au pus imediat eticheta fără să vrea să ştie că modul în care au privit lucrurile are prea multe carenţe pentru a fi luat în serios.

Aceasta este şi atitudinea noastră adeseori. Întâlnim, de-a lungul cărării, lucruri care contravin puternic învăţăturii primite, experienţelor trăite, părerilor deja formate sau dogmelor cu care ne-am baricadat. Analizam fugitiv şi punem eticheta cuvenită. Nu mai vrem să luăm în calcul alte posibilităţi, alte explicaţii şi alte raţiuni; simplu fapt că noi am accepta greu acel lucru ne face să îl judecăm din start şi să spunem celorlalţi cât de greşit este. Ne este mai comod aşa; în plus la umbra vechilor noastre concepţii suntem apăraţi bine de intemperiile schimbării, chiar dacă aceasta este în bine.

Judecăm şi este bine să o facem; Dumnezeu ne-a dat raţiune şi se aşteaptă să o folosim dar este bine, ca de-a lungul pribegiei noastre să rămânem temperaţi şi să ne conştientizăm bine propriile limitări. Nouă nu  ne este dată o balanţă a judecării la fel de dreaptă ca cea a lui Dumnezeu, analiza noastră nu este exhaustivă, atotcuprinzătoare ci adesea lasă pe dinafară, nebăgate în seamă, aspecte importante şi definitorii pentru ceea ce este judecat. Nu am vrea ca la final să vedem că am etichetat greşit ceea ce venea de la Dumnezeu!

Te rog, Stăpânul meu preabun:  prin Duhul să mă-nţelepţeşti
Să nu zidesc ce Tu dărâmi,  să nu dărâm ce Tu zideşti.
În orice timp şi-n orice loc,  Lumina-mi fie căpătâi –
Să nu rămân când Tu Te duci, să nu mă duc când Tu rămâi.

Prin lumea veacului de-acum,  cu adevărul să mă-ncingi:
Să nu resping ce Tu primeşti, să nu primesc ce Tu respingi.

Din partea harului ceresc s-aleg şi eu cum Tu alegi:
Să nu culeg ce Tu arunci, să nu arunc ce Tu culegi.

Să-mi dai iubire-n adevar, să Te cunosc mai mult cum eşti;
Să nu iubesc ce Tu urăşti,  să nu urăsc ce Tu iubeşti.

Să-mi potriveşti viaţa mea cu voia Ta în totul, tot!
Ca a greşi-n lucrarea Ta nicicând, nicicând să nu mai pot.

(Nicolae Moldoveanu)

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Ce mai este al Lui?

(22 februarie, dimineata – Numeri 3-4 )

O societate seculară, care nu mai vrea să-şi recunoască apartenenţa la Cel care a creat-o şi care inventează tot felul de motive pentru îndepărtarea ei de Cer, motive academice sau materialiste,  de nuanţă teologică sau pur şi simplu dorinţa de a trăi după bunul plac, este o societate care îşi închipuie că deţine totul. Locul lăsat vacant de Dumnezeu în inima şi conştiinţa oamenilor a fost preluat repede de eul personal şi acum tot ce au, tot ce îi înconjoară, tot ce reuşesc să aduse sau să dobândească rămâne al lor de drept şi de fapt.

De la această atitudine de excludere a lui Dumnezeu din conştiinţa publică către repoziţionarea omului în centrul universului unde i „s-a întâmplat” să se nască nu a mai fost decât un pas făcut cu aviditatea stăpânului care nu se mai satură de posesiuni. Am luat totul în stăpânire, folosim şi apoi aruncăm totul. Orice ne înconjoară este la picioarele noastre, gata să ne satisfacă dorinţele pervertite în fiecare zi, gata să ne hrănească orgoliul şi în această autosatisfacere călcăm în picioare natura, semenii, inima noastră plăpândă, destinul veşnic şi prescripţiile lui Dumnezeu.

El ne-a dat totul în stăpânire dar „via” a rămas a Lui iar noi înşine nişte ispravnici nerecunoscători. Încet dar sigur am ajuns să acaparăm totul şi să nu Îi mai recunoaştem nici un drept. Israeliţii ştiau: orice întâi născut este al Lui şi numai mila lui Dumnezeu a făcut ca leviţii să împlinească această lege pentru că altfel primul născut, al oricui, pleca spre cort în slujba Domnului; era a Lui şi zeciuiala, era al Lui şi pământul pe care trăiau şi care trebuia folosit după reguli clare. Dumnezeul lui Israel avea o parte considerabilă şi clară în ţara aleasă!

Ce mai are El printre noi, în familiile şi societatea noastră? Veţi spune că totul este al Lui şi este adevărat dar oare ce îi rezervăm noi, printr-un act conştient şi deliberat? Primim totul de la El dar recunoştinţa noastră prinde vreodată formă fizică?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!