Priviri confuze

(3 martie, seara – Marcu 8)

La mijlocul acestui capitol facem cunoştinţă cu un orb a cărui întâmplare este cel puţin bizară. Nu era prima dată şi nici ultima când Sursa luminii se apropia de ochii stinşi şi îi aducea la viaţă: ştia El, Creatorul, care este bariera care împiedică vederea şi Cuvântul său plin de putere putea să o îndepărteze instantaneu. Şi cu toate acestea Maestrul decide să parcurgă cu orbul o adevărată aventură a vindecării, aventură care stârneşte şi astăzi controverse.

Întâmplarea acesta este străjuită pe deoparte de minunea înmulţirii pâinilor, boldul fariseilor şi incapacitatea ucenicilor de a pricepe şi pe cealată parte, de o declaraţie plină de credinţă a lui Petru urmată de o cădere puternică a speranţelor acestuia. Nu putem trece peste acest capitol fără să încercăm să răspundem la întrebarea logică ce se ridică din plasarea vindecării orbului chiar la mijloc. Poate fi o poziţionare  intenţionată vrând să ne înveţe mai mult decât puterea Domnului de a da vindecare sau poate fi  aşezată în Marcu 8 cu scopul ne a hrăni din nou şi din nou  baza  credinţei noastre  în miraculos.

Teologii şi gânditorii creştini ne sfătuiesc să acceptăm că minunile, pe lângă rolul imediat de a-L arăta pe Cel care face rana dar şi o vindecă, au şi rolul cu mult mai profund de a sublinia puternic învăţătura contextului în care sunt plasate. Iar Marcu 8 este o adevărată demonstraţie în sprijinul sfatului lor. Priviţi la întâmplările care îmbracă vindecarea orbirii acelui amărât adus la Marele Domn; uşor, fără prea multă analiză am putea afirma că orbirea domnea puternic în Israelul vremii şi că cea mai mică problemă o avea orbul atins cu salivă de Domnul Isus.

Erau orbi fariseii iar orbirea lor era cea mai grea; ei chiar pleacă din preajma Domnului încă bâjbâind şi neînţelegând nimic din cele întâmplate. Auziseră că hrănise mulţimile cu câteva pâini şi peştişori, vedeau clar minunile pe care le săvârşea şi aveau posibilitatea ca nimeni alţii din Israel să încadreze bine toate detaliile în puzzle-ul profeţiilor pe care le doreau împlinite. Şi cu toate acestea se apropie de Cristos şi Îi cer un semn din cer, un semn care să îi determine să creadă, să îi fortzeze să accepte ceea ce era de neacceptat pentru ei. Ei priveau dar nu vedeau, ochii le erau blocaţi la propriile opinii, propriile lucruri pe care le puteau accepta. „Dă-ne un semn!” spunem şi noi adeseori, din ceata fariseilor moderni; „dar nu orice semn, ci acela în care noi vrem să credem, care ne convine , care ne aduce beneficii”

Privire împăienjenită aveau şi ucenicii. Strânseseră coşurile pline de firimituri şi acum stăteau pe fundul corăbiei îmbufnaţi crezând că Domnul îi certa fiindcă nu aveau pâini. Ei ştiau să împartă viaţa în momente şi momentele nu se mixau. Nu s-au gândit că Cel care hrănise peste 4.000 de bărbaţi, fără femei şi copii, putea să hrănească o mână de oameni ca ei. Nu s-au gândit nici să interpreteze vorbele Lui drept învăţături pentru stomacul care nu se satură cu pâine ci ei doar trăiau sub tirania prezentului. Uitau repede ce au trăit ieri şi astăzi o luau de la capăt ca nişte copii ce nu au priceput încă ce tare arde soba şi nici ce bine mângâie mama şi în fiecare zi vor să repete experienţele trăite pentru a le putea pricepe învăţătura. Ei, ca şi noi adeseori, au uitat  rapid miracolul la care au luat parte şi se întrebau cum vor face faţă situaţiei prezente. Noi, ca şi ei, ardem repede cărţile de istorie ale lucrărilor Lui printre noi sau nici măcar nu mai scriem unele.

Privire obtuză avea şi Petru. Într-un moment de străfulgerare şi inspiraţie divină vede în Cristos pe Mesia mult aşteptat dar din nou propriile păreri îi întunecă vederea. El nu avea nevoie de un semn care să îi mai spună o dată în plus cine este Învăţătorul lor dar avea nevoie de unsoare pe ochi pentru a putea accepta lucrarea Domnului. Şi cât de scumpă şi rară este astăzi această unsoare. Ne-am dori să ne ungem ochii atunci când elementele exterioare sufocă interiorul nostru şi când lumea ne pune jugul dar ne face să credem că ne umple buzunarele, când certurile noastre nu cunosc nimic din dragostea ce Îl însufleţeşte pe El, când ne sunt mai dragi ritualurile decât oamenii, preţuim haina mai mult decât sufletul şi puterea mai mult decât blândeţea.

Ce mult am vrea ca mereu şi mereu El să ne ia de mână şi să ne facă să înţelegem că oamenii nu sunt copaci pe care să-i tai în interes meschin şi nici minunile un motiv de laudă personală, să vedem bine cine suntem şi care ne este scopul cu care ne-am născut şi să reuşim să pătrundem cu privirea clară peste vălul întunecat al lumii decadente în care ne trăim pribegia.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: