Luher si reforma – 2

Martin Luther s-a născut în orăşelul minier Eisleben la 10 noiembrie 1483, orăşel pierdut prin pădurile Turingiei. În dimineaţa zilei următoare copilul a fost botezat. Era o veche tradiţie de a boteza copiii cu numele sfântului sărbătorit în  ziua respectivă. Cum 11 noiembrie era sărbătoarea Sfântului Martin din Tours, patron al Franţei, noul născut primii numele de Martin.

Tatăl băiatului, Hans Luder, fusese iniţial plugar dar devenise miner în minele de cupru din Mansfeld, unde fusese nevoit să se stabilească după ce-şi părăsise oraşul de baştină din cauza sărăciei lucii. După ani de trudă îşi făcuse câteva cuptoare şi ajunse cel mai însemnat dintre cei patru consilieri ai urbei.

Hans Luder era mic de statură,  noduros şi îndesat, cu ochii negrii, vii şi inteligenţi, deschis, cinstit şi drept, dar extrem de sever faţă de alţii şi faţă de sine. Avea mâna grea faţă de toţi cei şapte copii, dar mai ales de micuţul Martin, cel mai mare dintre ei, preferatul, pentru că dorea să-l educe cum trebuie şi credea că a educa înseamnă a pedepsi.

Martin a fost întotdeauna mândru de originile sale, chiar dacă în acea vreme ţăranii erau dispreţuiţi. „Sunt fiu de ţăran, scrie el mai târziu. Tatăl, bunicul şi străbunicul meu au fost cu toţi ţărani adevăraţi”

În primăvara anului 1488 la doar patru ani şi jumătate, Martin merge la şcoala comunală din Mansfeld, deprinzând ceea ce se învăţa pe atunci şi încercând să reziste sistemelor absurde şi crude de educaţie.

Un accent deosebit se punea pe învăţarea limbii latine, pentru care acei săraci începători aveau doar un abecedar si liste de cuvinte pe care să le memoreze. Tot în latină ei trebuiau să înveţe Rugăciunea Domnească, cele Zece Porunci şi Crezul Apostolic. Într-o zi până la amiază, micuţul Martin a luat de cincisprezece ori bătaie pentru că nu stăpânea tabelele gramatici latine. Martin avea un mare talent pentru muzică, talent uşor de recunoscut în multitudinea de imnuri lăsate moştenire posterităţii. Despre şcoala de la Mansfeld Luther nu-şi aduce aminte cu plăcere „Nu ne învăţa nimic de preţ, nu făceau decât să ne zăpăcească în bătăi”.

În primăvara anului 1497 tatăl său se decide să-l trimită la o şcoală din Magdenburg, fie şi din dorinţa ca fiul său să aparţină prin instrucţie păturii sociale căreia nu-i aparţinea.

Aici, Luther frecventează şcoala „fraţilor vieţii în comun”, o frăţie în care clericii şi laicii, stau alături fără să fi depus vreun jurământ. Şcoala se bucură de un bun renume dar Luther este nevoit să o părăsească după numai un an pentru că tatăl său avea probleme materiale.

După un an tatăl său îl trimite să studieze la Colegiul Sfântul Gheorghe din Eisenach unde familia avea rude. Aici îşi petrece Martin următorii trei ani, păstrând întreaga viaţă o amintire a şcolii de la Eisenach şi a profesorilor pe care i-a avut. Rudele din partea mamei la care locuieşte de abia îşi duc traiul aşa că face şi el ca şi colegii săi: merge de la o poartă la alta si cerşeşte, cântă prin biserică şi pe la case pentru un codru de pâine. Datorită vocii sale frumoase îşi găseşte adăpost  şi hrană în familia comerciantului  Heinrich Schalbe. Pe unul din fiii familiei îl şi meditează, rămânând surprins că se poate trăi şi altfel decât sub semnul sărăciei şi al cruţării pe care le cunoştea din casa părintească.

Luther putea acum să ţină cuvântări în limba latină, să scrie eseuri şi versuri. De asemenea el era capabil acum să studieze scrieri ale autorilor antichităţii intrând astfel în lumea lui Esop,Terence şi Virgil.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma – 1

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Ultimele „secunde” ale istoriei

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: „Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Schimbarea caracterului

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

John Wycliffe – a doua parte

Conflictul cu Biserica. Teologia lui Wycliffe

John Wycliffe avea o gândire teologică revoluţionară. El considera că oamenii sunt predestinaţi fie  la mărire, fie reprobaţi. Astfel, Biserica fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici comunica, nici excomunica.  Având în vedere că oamenii sunt predestinaţi, indulgenţele cumpărate cu bani pentru păcatele viitoare sau cele trecute nu au nici o valoare fiind chiar contrare voii lui Dumnezeu.

Pentru Wycliffe tainele bisericii au doar valoare simbolică. El nu admite transsubstanţierea elementelor la Cina; din punctul lui de vedere natura pâinii şi a vinului rămâne neschimbată în Sfânta Cină chiar dacă Isus Hristos este prezent în chip moral.

Wycliffe s-a ridicat de asemenea împotriva cinstirii icoanelor, a sfinţilor şi a moaştelor. Pe măsură ce au trecut anii el a devenit tot mai radical şi a ajuns să considere că Roma este „sinagoga lui Satan” iar papa este Antihristul. Alegerea şi numirea papei de către cardinali, spunea el, este o invenţie diabolică. A declarat de asemeni că sursa întregii doctrine creştine este Biblia, care poate fi citită şi înţeleasă de oricine fără să fie nevoie de interpretare din partea bisericii. Pe lângă denunţarea abuzurilor clericale, Wycliffe a susţinut că nimeni nu deţinea niciun fel de autoritate în afara harului lui Dumnezeu. Astfel, dacă clerul păcătuia el nu se situa în harul lui Dumnezeu şi îşi pierdea autoritatea.

În 1377 Wycliffe este chemat să îşi justifice teoriile în faţa unui tribunal eclesiastic, tribunal la care se duce însoţit de susţinătorii ideilor sale şi de o mare escortă militară. Aici i se interzice să îşi mai popularizeze ideile şi îi sunt extrase din lucrări 18 puncte pe care adversarii săi le-au considerat eretice şi pe care le-au trimis la Roma. Papa Grigore al IX-lea a cerut o cercetare atentă a scrierilor lui Wycliffe şi dacă era găsit eretic să fie arestat sau trimis la Roma pentru a fi judecat. Arestarea şi nici judecarea nu a fost însă posibile datorită situaţiei politice care îi era favorabila lui.  La începutul anului 1378 Wycliffe aştepta să fie judecat din nou la Lambeth dar şi de data aceasta, datorita intervenţiei casei regale, magistraţii s-au arătat indulgenţi cerându-i numai să înceteze în a mai predica.

Una dintre cele mai mari realizari ale lui Wycliffe este traducerea în limba engleză a Bibliei, traducere care va ajuta la răspândirea reformei în rândul poporului. De asemenea el  va înfiinţa un grup de predicatori ambulanţi, numiţi „lollarzi” (bâlbâiţi), predicatori ce vor raspandi ideile sale. Wycliffe a pus la o parte limba latină, considerată în acea vreme limba savanţilor şi a publicat tratate în limba engleza pe care le-a răspândit în popor şi care conţineau un număr impresionant de citate biblice şi ironii la adresa papalităţii. După traducerea Bibliei în limba engleză şi răspândirea tratatelor Wycliffle devine părintele prozei engleze.

Dacă până în 1381 Wycliffe se bucura de susţinerea casei regale, evenimentele din acest an şi mai ales din cauza bazei ideologice pe care a oferit-o revoluţionarilor prin lucrarile sale aveau să ducă la pierderea acestei susţineri. La sinodul de la Londra din 1382 sunt condamnate 24 din tezele sale iar în urma altui sinod este înlăturat de la catedra universităţii. Retras la parohia Luttherworth scrie opera sa numita Trialogus sub forma de conversaţie dintre adevăr, minciună şi înţelepciune în care îşi expune ideologia

La 28 decembrie 1384 suferă un atac de apoplexie şi moare după trei zile. În 1415 se hotărăşte arderea scrierilor sale şi dezgroparea şi arderea trupului său.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

E vineri… dar duminica soseste!

Sunt doar câteva versuri care reuşesc să adune în cuvinte firave însemnătatea zilei de vineri din săptămâna mare. E vineri şi sunt atâtea poveri care ne zdrenţuiesc sufletul, atâta întuneric în jur şi atâta durere strânsă în inimi cârpite… dar e doar vineri…

Iată versurile:

S.M. Lockridge:

It’s Friday
Jesus is praying
Peter’s a sleeping
Judas is betraying
But Sunday’s comin’

It’s Friday
Pilate’s struggling
The council is conspiring
The crowd is vilifying
They don’t even know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are running
Like sheep without a shepherd
Mary’s crying
Peter is denying
But they don’t know
That Sunday’s a comin’

It’s Friday
The Romans beat my Jesus
They robe him in scarlet
They crown him with thorns
But they don’t know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
See Jesus walking to Calvary
His blood dripping
His body stumbling
And his spirit’s burdened
But you see, it’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
The world’s winning
People are sinning
And evil’s grinning

It’s Friday
The soldiers nail my Savior’s hands
To the cross
They nail my Savior’s feet
To the cross
And then they raise him up
Next to criminals

It’s Friday
But let me tell you something
Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are questioning
What has happened to their King
And the Pharisees are celebrating
That their scheming
Has been achieved
But they don’t know
It’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
He’s hanging on the cross
Feeling forsaken by his Father
Left alone and dying
Can nobody save him?
Ooooh
It’s Friday
But Sunday’s comin’

It’s Friday
The earth trembles
The sky grows dark
My King yields his spirit

It’s Friday
Hope is lost
Death has won
Sin has conquered
and Satan’s just a laughin’

It’s Friday
Jesus is buried
A soldier stands guard
And a rock is rolled into place

But it’s Friday
It is only Friday
Sunday is a comin’!

Moartea – versiunea ebraica

Moartea în Vechiul Testament

1. Mavet (substantiv) înseamnă moarte. Vechiul Testament reuşeşte să contureze mai multe însemnătăți ale cuvântului moarte.

–    Astfel, moartea, imediat după păcatul primilor oameni, este parte integrantă a realităţii în care trăieşte prins fiecare om. Moartea este inevitabilă pentru orice om (Ps. 89:48),  neprihănit (Num. 23:10) sau nu (Ezec. 18:23).

–   În timp ce moartea neprihăniţilor este scumpă (Ps. 116:15) şi considerată o formă de adormire, pentru cei păcătoşi moartea este privită ca o formă de pedeapsă (Deut. 21:22). Venită după o viaţă lungă şi îndestulată, moartea nu primeşte în Vechiul Testament o conotaţie negativă ci este considerată un proces natural. Atunci când moartea survine „înainte de vreme” ea aduce cu sine sentimente de teroare şi spaimă neputând fi înţeleasă.

–   În unele locuri din Vechiul Testament moartea este un loc echivalent Sheol-ului, un loc prăfuit (Ps. 22:15) cu multe camere. În faţa morţii un om se poate simţi prins în capcană, înfăşurat în legături şi prins în laţuri. Moartea este un tărâm la care se ajunge prin intrarea pe anumite porţi. (Iov 38:17, Ps. 9:13)

–   În lumea veche toate lucrurile asupra cărora oamenii nu aveau puterea de control erau personalizate în zeităţi. Israeliţii puneau însă moartea în atribuţiile Dumnezeului lor suveran.

–   Chiar dacă nu existau consemnări ale victoriei asupra morţii în Vechiul Testament, psalmistul crede că Dumnezeu are putere asupra morţii (Ps. 116:8)  şi atunci când moartea şi-a intrat în drepturi Dumnezeu poate să smulgă omul chiar şi din braţele ei. Totuşi, adevăratul triumf asupra morţii se va fi înregistrat în Noul Testament.

2. Mut (verb) – poate fi tradus prin a muri, a fi dat morţii, a ucide. Acest verb apare de nenumărate ori în Vechiul Testament aratând atât moartea naturală care survine din cauza vârstei înaintate  cât şi moartea violentă într-un război sau ca urmare a unei acţiuni umane ucigătoare.

Pentru prima dată verbul apare în Gen. 2:17 unde Adam şi Eva sunt avertizaţi că în ziua în care vor mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului vor muri negreşit. Aici moartea implică mai mult decât moarte fizică imediată ci şi o cunoaştere şi o apropiere progresivă de momentul morţii. În Vechiul Testament moartea este strict legată de păcat (Ezec. 3:18-20) iar Noul Testament completează imaginea atunci când afirmă ca Adam şi Eva au murit spiritual imediat ce păcatul a intrat în viaţa lor. Astfel moartea nu a făcut parte din planul iniţial al lui Dumnezeu ci a fost adusă printre oameni de păcat.

Vechiul Testament oferă o imagine destul de ştearsă a conceptului de viaţă după moarte şi de înviere. Se poate constata însă o anumită progresie a acestor concepte astfel încât profeţii Vechiului Testament reuşesc să contureze destul de bine noţiunea de viaţă de după moarte (Dan 12:2)

3. Napal (verb) – înseamnă în general „a cădea”. Este folosit de cele mai multe ori în contextul unor întâmplări  militare unde înseamnă a muri.

S-a folosit transliterarea cuvintelor din original din cauza limitarilor inerente blogului. Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate  noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Cuvinte în oglindă!

John Wycliffe – prima parte

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe „Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima

Viaţa

Wycliffe s-a născut în Anglia într-un sat mic, Ipreswell, aparţinând de regiunea Yorkshire în anul 1324 (este posibil ca naşterea sa fi avut loc mai devreme). Familia sa era de origine anglo-saxonă, locuitori vechi din Yorkshire. În perioada în care s-a născut, familia sa era numeroasă şi deţinea pământuri întinse, situate în general în jurul Wycliffe-on-Tees, Ipreswell fiind doar un cătun periferic al domeniilor aparţinand familiei sale.

Şi-a petrecut ce-a mai mare parte din viaţă la Oxford  unde a arătat interes fată de ştiinţele naturale şi matematica, dar s-a înscris la studiul teologiei, dreptului bisericesc şi filosofiei. Dialectica sa ascuţită şi scrierile sale dovedesc o bună cunoaştere a dreptului roman şi englez ca şi cunoşţinte solide de istorie. Wycliffe a studiat cu precădere filosofia lui Aristotel şi s-a aplecat asupra teologiei lui Augustin.

A urmat cursurile lui Merton  în 1356, masterul în arte la Balliol iar între 1366 si 1372 a devenit Doctor of Divinity, cea mai înaltă treaptă a doctoratului din Marea Britanie, cu studii în domeniului teologiei sistematice. În 1378 este numit profesor la universitatea Oxford  iar doi ani mai tarziu a fost prezentat de către colegiu parohiei Lutterworth (Leicestershire) unde este numit paroh. Obținând licența în teologie Wycliffe a arătat un viu interes studiului Scripturii.

În 1381 părăseşte definitiv Oxfordul şi se instalează la Lutterworth (Leicestershire) unde moare în 31 decembrie 1384.

Activitatea

Încă din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea Oxford şi ordinele cerşetoare: franciscan şi dominican, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.

În timpul lui Anglia era vasală încă din vremea regelui Ioan fără Ţară (1215) scaunului papal care îi cerea în fiecare an plata unui impozit. Când papa Urban al V-lea a cerut regelui Edward al III-lea să plătească suma de 1000 de mărci ca parte a datoriei faţă de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerând regelui să nu accepte o cerere care răpea independenţa statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator împotriva papalităţii. Pentru că nemulţumirea faţă de Papa creştea a apărut ideea ca biserica din Anglia să se supună autorităţii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldură. Wycliffe slujea în aceasta perioada ca şi consilier teologic al Guvernului şi a compus un tratat polemic în care vorbea despre tribut şi prin care căuta să apere un călugar, fără nume, de conducerea parlamentului şi a guvernului. Acest tratat politic a însemnat intrarea lui  Wycliffe în politică în jurul anilor 1365/1366.

Participarea pregnanta a lui Wycliffe în politică a început odata cu congresul de pace de la Bruges. În 1374 negocierile erau purtate între Franţa şi Anglia şi, în acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimişi papali asupra problemei bisericeşti iar Wycliffe făcea parte dintre aceştia din urmă ca urmare a unui decret datat în 26 iulie 1374. Opoziţia virulenta împotriva sistemului de la Avignon a pus capăt negocierilor de pace.

În lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi a călugărilor, care au pus mâna pe posturile de conducere şi deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină. El susţine ca nu e permis bisericii sa aibă bunuri temporale şi că puterea civilă poate să retragă clerului aceste bunuri de care se abuzează.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Apel la istorie

Începând de astăzi aş vrea să mai deschidem o cărare a blogului, cărare pe care să mergem de-a lungul pribegiei noastre spre patria Tatălui. Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă „istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Vă propun ca, din timp în timp, să ne apropiem şi să aruncăm o privire pe fereastra prăfuită de vreme a vieţii celor care şi-au legat atât de puternic numele de apărarea şi păstrarea creştinismului încât şi lor, nu numai apostolilor, le suntem astăzi datori pentru starea de har în care trăim.

Apelul la istorie este un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

„Viata” – versiunea greaca

1. Bios (substantiv) cuprinde într-un singur cuvânt înşiruirea de secunde pe care omul le trăieşte sau, pe de altă parte, posesiunile materiale necesare pentru supravieţuire (1Ioan 3:17). Pavel foloseşte acest termen pentru a descrie viaţa în general iar apostolul Ioan spune că există o parte a biosului care este păcătoasă (lăudăroşenia vieţii – 1Ioan 2:16). În Noul Testament sunt câteva pasaje în care aceste implicaţii ale cuvântului bios – viaţă ca durată şi posesiuni materiale dedicate supravieţuirii – se suprapun într-un tot unitar. Astfel, în Luca 8:14 bios este caraterizat de griji, bogăţii şi plăceri iar în Marcu 12:44 văduva săraca a pus în visterie posesiunile ei necesare vieţii.

2. Zoe (substantiv) este cuvântul care se referă la viaţă ca existenţă prezentă dar şi ca formă de fiinţare pe care o vom îmbrăca în viitor. Zoe este tema principală a Evangheliei după Ioan, evanghelie în care viaţa veşnică este un tip de viaţă pe care îl putem experimenta în prezent prin Domnul Isus (Ioan 5:24, 11:25-26). Ioan merge chiar mai departe cu această afirmaţie şi susţine că a scris Evanghelia tocmai cu scopul de a produce adevărată viaţă în cititorii săi (Ioan 20:31). Deşi viaţa veşnică în deplinătatea ei nu poate fi trăită decât în viitor, Pavel susţine şi el ideea lui Ioan conform căreia acest tip de zoe porneşte chiar de acum (Romani 6:4). Evanghelia dar şi celelalte scrieri Noi Testamentale ne lasă de asemenea să vedem în Domnul Isus un reprezentat al vieţii veşnice ce a vizitat pământul efemerităţii. El este „pâinea vieţii„, „calea, adevărul şi viaţa” „Domnul vieţii„, posesorul puterii unei zoe nepieritoare.

3. Psyche (substantiv). În opoziţie cu părerea grecească acceptată în  acele vremuri care vedea în suflet o entitate distinctă şi separată de trup, termenul acesta îşi găseşte rădăcinile în termenul evreiesc nepes tradus prin „viaţă, suflare, suflet”. Sunt multe pasajele din Noul Testament în care psyche descrie întreaga fiinţă umană aflată în existenţă (1Petru 3:20, 2Petru 2:14, Mat. 6:25). Ca şi evreiescul nepes, psyche este sursa vieţii dintr-un om dar şi aşezământul voinţei, al minţii şi al emoţiilor. Domnul Isus spunea că cine va păstra psyche pentru el însuşi îl va pierde dar cine Îi va încredinţa Lui întregul psyche îl va păstra găsind împlinire în comuniune cu Dumnezeu.

Concluzii

Aşa cum era de aşteptat Noul Testament înregistrează o progresie a înţelegerii vieţii, înţelegere care se reflectă automat şi în cuvintele cu care aceasta capătă formă pe pergament. Dacă Vechiul Testament este preocupat în general de aspectele vieţii de pe pământ şi acordă acesteia o importanţă aproape milităroasă (ocrotirea vieţii ca act de bunăvoinţă în război, dihotomia viaţă – moarte), în Noul Testament noţiunea se complică şi capătă alte valenţe.

O dată ce adevărata viaţă a vizitat pământul în persoana Domnului Isus, omul începe să îşi ridice privirile spre cer şi să îndrăznească să se gândească şi la viaţa de dincolo de biosul limitat în timp şi încărcat de grijuri şi nevoi, dorinţe şi porniri păcătoase. Speranţa adusă de Domnul Isus trece de orice închipuire şi capătă sens discuţia despre o viaţă fără de sfârşit care începe de acum dar care îşi va găsi împlinirea totală când setos, omul se va adăpa din izvorul apelor vii şi va mânca din pomul vieţii.

Citeşte şi „Viaţa” – versiunea ebraică

S-a folosit transliterarea cuvintelor din original din cauza limitarilor inerente blogului. Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate  noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Cuvinte în oglindă!