Schimbarea caracterului

(13 martie, dimineata – Deuteronom 19-21)

Mulţi creştini se aşteaptă ca odată ce semenul lor s-a convertit, viaţa acestuia să fie complet transformată. În unele aspecte, adesea foarte vizibile, acest lucru este uşor de remarcat şi îndrăznesc să spun uşor de realizat. Se renunţă la anumite obiecte de vestimentaţie şi se adoptă altele, se taie din rădăcini anumite vicii profund vizibile şi se adoptă mersul la biserică, o anumită ţinută morală care se propropovăduieşte la orice colţ. Şi am tinde să credem că împreuna cu viaţa nouă acel om a primit şi caracter nou. Dar toată această fantezie se termină brutal când faci cu noul creştin o milă de drum sau interferezi cumva cu interesele lui.

Printre corturile pline de praf, vecini cu speranţa unei ţări care se lăsa aşteptată dar şi cu depresia călătoriei care parcă nu se mai termina, evreii au învăţat cum să se raporteze la Dumnezeu. Dar aceasta nu era singura lecţie pe care o primeau în pustie. Ştia Dumnezeu că nici jertfele, nici prezenţa Sa în Cortul Întâlnirii (mai târziu Templu), nici sistemul preoţesc şi nici măcar miracolul locuirii într-o ţară pe care ei sclavii au primit-o în dar nu le va schimba radical caracterul. Ştia că de la cădere omul alunecă pe topoganul distrugerilor, al egoismului şi răutăţii şi că de aici nu pot fi salvaţi decât printr-un efort constant şi susţinut de transformare, efort în care partener este El, Creatorul, dar agent activ este omul care va trebui să transpire, să plângă şi să înveţe fiecare literă a alfabetului unui caracter înnoit.

Lecţiile pe care le primesc evreii nu sunt simple şi, vai!, nu au de a face neapărat cu lucruri foarte vizibile, uşor de remarcat şi de aplaudat de ceilalţi. Ascultaţi: un om avea două neveste dar nu iubea decât pe una dintre ele. Copii însă avea de la ambele, şi de la cea iubită şi de la cea ostracizată. Viaţa lui a trecut şi venise momentul în care trebuie să îşi împartă averea iar cel care trebuie să îl moştenească era fiul femeii ce işi plânsese toată viaţa soarta. Credeţi că fiii femeii urâte au fost iubiţi de acest bărbat dezechilibrat? Cu siguranţă nu!  Bărbatul era stăpân în casa lui şi ar fi putut acţiona după bunul plac, ar fi putut asculta şoaptele suave ale femeii iubite şi ar fi putut alunga baiatul ce îi era moştenitor. Putea acţiona cum îl sfâtuia inima şi nu după cum era drept. Dar Dumnezeu trasează o regula clară care şi astăzi ne uimeşte: trece peste sentimentalismul ieftin şi cultivat toată viaţa de acest bărbat şi hotărăşte în favoarea băiatului. De ce aşa? Poate pentru că adevărul se înalţă cu mult mai sus decât simţămintele noastre de moment.

Nu putem împărți viaţa în secvenţe, una a bisericii cu învăţăturile ei, una de la muncă şi alta din familie. Aşa cum nu avem voie să disociem noţiunea de viaţă nouă de schimbarea obligatorie a caracterului. Startul vieţii noi îl primim în dar de la Dumnezeul celei de-a doua şanse dar pârdalnicul de caracter nu se schimbă decât cu trudă şi cu o constantă autocritică în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Iar această autocritică se face cu  privire la fiecare aspect al vieţii noastre, oricât de mărunt şi neînsemnat ar părea acesta. Oare când vor realiza creştinii că trebuie să aducă în lumina harului până şi felul în care merg pe stradă, se îmbracă, gândesc şi mănâncă, pornirile inimii şi lanţurile relaţiilor, vorbele grele şi privirile pătimaşe şi că Dumnezeu nu poate fi închis în Biserică după fiecare program?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Un răspuns

  1. Cunostiintele le putem dobandi din carti , dar caracterul se formeaza prin loviturile si binecuvantarile pe care le primim.Si noi DEVENIM crestini pana ce vom trece dincolo si acolo vom fi schimbati de Dumnezeu caci altfel tot rebuturi am fi….
    E adevarat ca putina atentie din partea noastra ne-ar face viata mai relevanta.
    Tot la fel de adevarat este ca trebuie sa trecem pe-aici,prin pustia imanentei (natura noastra pacatoasa)si sa ne silim sa ascultam de cea Dumnezeiasca, care este si ea in noi prin Hristos.
    …e greu tot cu ochii spre bunatatile egiptului de unde tocmai am iesit (?)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: