De ce a murit Cristos?

(18 martie, seara – Marcu 15:26-47)

În dimineaţa răstignirii străzile Ierusalimului erau martore evenimentului crucial al istoriei. Mulţimile care se îmbulzeau călcându-se pe picioare, preoţii care instigau şi ostaşii romani pe jumătate beţi erau cu toţii participanţi la un spectacol grotesc în care răzvrătirea credea că poate săpa mormânt Dumnezeirii. Acolo, în praful Iudeii, Dumnezeu scria cu degetul pe stâncă ultimele cuvinte ale declaraţiei de dragoste către pământenii înstrăinaţi de adevărata casă. Secole la rândul ne-am chinuit să descifrăm aceste cuvinte şi nici astăzi, când citim a mia oară relatările simple şi directe ale evangheliştilor nu putem înţelege pe deplin iubirea-I jertfitoare.

De fiecare dată când se discută de moartea Lui ispăşitoare sunt aduse argumentele de ordin teologic, cele care vin dinspre Dumnezeu spre oameni. Avem o multitudine de motive pe care le putem expune dintr-o răsuflare şi toate ne lasă să dormin liniştiţi gândindu-ne că Dumnezeu L-a trimis pe Cristos să şteargă prin moartea şi învierea Lui glorioasă condamnarea noastră. Dar oare de ce au hotărât să Îl omoare oamenii? De ce au fost mulţimile aşa de pornite împotriva Lui, de ce nu au avut somn preoţii şi pentru fiul unui tâmplar dintr-un sat obscur au tras sfori ce aveau să îi coste, au scos arginţi şi au găsit trădători?

Se ridicase ca un predicator şi începuse să vindece bolnavii, să elibereze îndrăciţii şi să aline suferinţele. Vorbea ca unul care avea putere şi în pustie înmulţise pâinile pentru acei năpăstuiţi ai sorţii. A pătrus în templu şi în loc să tacă şi să stabilească relaţii de prietenie cu marele preot a scos afară pe schimbătorii de bani şi nu s-a temut să vorbească împotriva corupţiei pe care toţi o vedeau dar o treceau sub tăcere. Nu a avut oameni care să se ocupe de imaginea personală, nu a ţintit poziţii înalte şi nu şi-a modificat discursul în funcţie de necesităţile  momentului. A fost sincer, direct, iubitor cu cei neiubiţi de nimeni şi neînduplecat cu cei care îşi uitaseră menirea de păstori ai turmei Stăpânului.  Nu a avut o agendă spirituală şi una politică, o mască pentru săraci şi una pentru bogaţi, o atitudine faţă de oamenii simpli şi alta faţă de cei care îi puteau aduce avantaje.

Rezultatul? Sistemul a făcut tot posibilul să se descotorosească de El. L-a cumpărat pe Iuda şi ameninţat pe Pilat, a adus martori mincinoşi şi au manipulat mulţimile stârnind în ele violenţa şi dezgustul faţă de Cel ce ieri le părea a fi singura soluţie. Toţi au strigat „răstigneşte-L” pentru că El reprezenta tot ceea ce ei nu puteau şi nu doreau să fie. Schimbarea pe care o aducea El cerea sacrificarea averilor şi a poziţiilor, inimă dedicată şi viaţă nouă.

Am transformat creştinismul într-un sistem în care Evanghelia a devenit forma lucrurilor şi nu fondul lor, formă care acapareaza limbaj şi înfăţişare exterioară dar uită să cuprindă trăire şi principii de viaţă. Am construit un sistem în care, încet dar sigur, ne-am cumpărat măşti de circumstanţă şi avem agende de lucru diferite, un sistem în care Biserica nu mai polarizează viaţa oamenilor ci decât patronează o anumită zi a săptămânii. A început să ne fie teamă să recunoaştem adevărul şi fiecare cuvânt îl cumpănin astfel încât să nu deranjăm pe nimeni, nici măcar pe cel care ne fură zilnic mărturia în lume. Evanghelia nu ne mai transformă pe noi, zi de zi în chipul Lui, ci noi o purtăm de la un pol al interesului la altul.

Sistemul nostru trebuie reformulat dar oare cine va fi gata să calce pe urmele lui Cristos şi să plătească preţul?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Luther si reforma protestanta – 7 (cele 95 de teze)

Secolul al XVI –lea, a fost o epocă ce a ştiut să profite de păcatele sale, iar posibilitatea de a păcătui fără să-ţi faci prea multe griji în legătură cu consecinţele păcatului era extrem de atrăgătoare. Această posibilitate era oferită mai ales de ceea ce se numea Indulgenţă sau „negoţul sfânt”. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic, al confesiunii şi reprezentau: „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie iar operele pioase nu sunt decât o ocazie sau, ca să spunem aşa, un ajutor: rugăciuni, posturi, pelerinaje, frecventarea bisericilor şi pomeni”.

Indulgenţa care a provocat izbucnirea de furie a lui Luther, era predicată de cel mai zelos dintre vânzătorii de indulgenţe, călugărul dominican Johannes Tetzel, care făcea parte dintr-o campanie de propagandă de opt ani in Germania. Concepţia acestui program era un amestec de cinism, disimulare şi mizerie comercială ce implica Vaticanul, primatul Germaniei, arhiepiscopul de Mainz Albrecht şi cartelul bancar Fugger din Augsburg. Sumele încasate urmau să fie folosite parţial pentru construirea noii bazilici Sfântul Petru, care părea să înghită toţi mai mulţi bani

La început Luther s-a gândit să scrie o serioasă lucrare teologică în legătură cu comerţul indulgenţelor dar în final s-a hotărât să poarte o dispută  deschisă despre acest subiect. Astfel la 31 octombrie 1517 Luther afişează pe poarta principală a Bisericii Castelului din Wittenberg 95 de teze, referindu-se în special la indulgenţe si la valoarea faptelor bune. Aceste teze au fost bomba care va face catolicismul să explodeze.

Luther continuă să vorbească împotriva discursurilor lui Tetzel prin Predica despre indulgenţe şi îndurare în care foloseşte pentru prima dată de limba germană pentru a le spune oamenilor într-o limbă pe care aceşti o înţeleg, că indulgenţa nu înseamnă decât iertarea de pedepse date de Biserică  nu de Dumnezeu.

Eforturile Papei Leon al X –lea de a-l aduce pe Luther la Roma pentru a-şi repudia doctrina au eşuat datorită refuzului electorului Friederich al Saxoniei de a-i preda papei pentru a fi judecat pe unul dintre supuşii săi.Toată lumea cunoştea incidentul petrecut cu aproape un secol în urmă, când „ereticul” ceh Jan Hus fusese convins să părăsească ţara natală, pentru a-şi sfârşi zilele ars pe rug pentru erezie, condamnat de un conciliu ecleziastic, întrunit intr-o ţară străină. Aşa că Luther trebuie să fie supus unei audieri disciplinare, aceasta trebuia să se petreacă pe pământ german.

Papalitatea a încredinţat această sarcină unui dominican expert în scrierile lui d’Aquino, cardinalul Cajetan. Acesta la convocat pe Luther la o întâlnire la Augsburg, şi a încercat timp de câteva zile să-l convingă ca apucase pe căi greşite. La început, Cajetan îşi ia rolul unui tată binevoitor faţă de un fiu răzvrătit, insistând că Luther pentru a fi iertat, trebuie să dea ascultare celor trei porunci ale Sanctităţii Sale: să se lepede de toate rătăcirile sale; să nu le mai predice în faţa nimănui; să nu mai tulbure niciodată pacea Bisericii.

Ceea ce debutase ca un exerciţiu de înţelepciune, a degenerat rapid intr-o încercare de-a-l constrânge pe Luther prin ameninţări. Dar Luther era de neclintit. El îşi exprimase de la început opiniile şi conştiinţa nu-i permitea să le modifice. El a afirmat că şi-ar fi schimbat punctul de vedere, dacă i s-ar fi arătat în Biblie dovezi cum că greşea.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Luther si reforma protestanta – 6

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Balada iubirii

(18 martie, dimineata – Deuteronom 32-34)

Înveşmântat în toga-i prăfuită Moise se îndreapta spre muntele Nebo, în faţa Ierihonului. A lăsat în vale ceea ce devenise ţinta lui de o viaţă: un popor al fraţilor săi, liber, cu adevărat liber. Tot în vale, risipite prin pustiu, zăceau oasele a sute de prieteni, cunoscuţi şi conaţionali, oameni ce nu au reuşit niciodată să frângă pe deplin jugul robiei din mintea lor. El era printre ultimii rămaşi în viaţă şi nu se supăra urcându-se spre mormânt.

În dimineaţa în care a plecat spre munte, cu fruntea senină şi inima uşoară, Moise lăsase în tabără răvaşul său de dragoste, ultimele cuvinte către cei pentru care se jertfise atâta amar de vreme. I-a avertizat cu privire la consecinţele grave ale depărtării de Adevărata Stâncă şi apoi i-a luat pe rând, seminţie cu seminţie, rostind asupra fiecăreia binecuvântări ce strălucesc şi astăzi precum nestematele, neciobite de vreme! Şi-a pus cuvintele în versuri, le-a săpat în stâncă, le-a rostit în auzul Binecuvâtătorului şi a plecat. Nici urmă de regret sau invinuire în vorbele sale, nici urmă de egoism sau mândrie ascunsă ci doar o inimă împăcată scriindu-şi cântecul de lebădă.

Viaţa are marele talent de a se înveşmânta în neprevăzut. După fiecare colţ ne poate aştepta un eveniment fericit sau trist, o furtună ameninţătoare sau o binecuvântată rază de soare. Şi neprevăzutul continuă chiar şi atunci când avem impresia că am reuşit, cu strădanii profunde şi cheltuieli mari, să îl înlăturăm prin asigurări, diplome, conturi, relaţii. Însă, fie că realizăm sau nu, fiecare minunt poate fi ultimul, fiecare secundă poate să risipească şi cel din urma bob de nisip din clepsidra vieţii.

Moise ştia că nu se va mai întoarce de pe munte, ştia că acolo Dumnezeu vrea să îl adauge, tainic, poporului său.  Înainte de plecare mai adaugă uluitoarei  balade a vieţii sale ultimele note încărcate de emoţii şi binecuvântări. Dacă am şti şi noi când e vremea „plecatului spre munte” cu siguranţă că ne-am aşeza la masa sufletului şi am aşterne în cuvinte inima noastră pentru cei de aproape şi de departe, prieteni şi cunoscuţi. Am da glas gândurilor de mult reprimate şi am face pasul împăcării şi al declaraţiilor abandonând în drum luptele fără sens.

Doar dacă am şti! Dar pentru că nu ştim, fiecare cuvânt către ceilalţi să fie spus şi cu acest gând, al efemerităţii, fiecare îmbrăţişare  să poarte în ea dorul unei târzii revederi şi fiecare supărare să lase loc unei împăcări rapide. Trecem …. şi în loc de zgomot şi ură am vrea să lăsăm în urmă ecoul baladei ce izvorăşte dintr-o inimă cucerită de har.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!