Un nou presedinte, o alta fila a istoriei

O parte dintre noi a ascultat în seara aceasta discursul inaugural al președintelui Barack Obama. Nu îmi place să scriu despre politică dar sunt conştient că aceasta ne influenţează vieţile, că deciziile luate acolo, la vârf ne influenţează pe fiecare dintre noi, atât la nivel social cât şi la nivel bisericesc, din păcate.

Sunt multe polemici stârnite de acest preşedinte, polemici pe care prefer să le ocolesc. Nu pot însă să nu remarc şi să apreciez discursul acestuia, plin de speranţă lipsită de naivitate, plin de încredere chiar şi în mijlocul problemelor mari cu care se confruntă SUA. Cuvintele au putere şi aşezarea potrivită a lor în frază poate să genereze discursuri pline de viaţă, de vitalitate. Nu mă pot opri să nu mă gândesc ce forţă ar avea cuvintele vieţii veşnice în gura unui om cu o asemenea carismă şi capacitate de a organiza discursul încât el să inspire, să dea speranţă şi, cel mai important, să apropie de Dumnezeu.

Legat de Obama sunt două perspective care m-au frământat în ultima vreme, ambele negative: dacă acest om nu reuşeşte să reformuleze America, să se ridice la nivelul aşteptărilor concetăţenilor săi şi să îşi îndeplinească promisiunile, dezamăgirea va fi aşa de puternică şi extinsă la o scară aşa de largă. America este bastionul libertăţii, un exemplu de urmat şi acum această ţară are răni adânci. Dacă rănile nu vor fi bandajate multe locuri şi mulţi oameni din lume vor avea de suferit.

Cealaltă perspectivă este cea a reuşitei. Dacă Obama reuşeşte să salveze America de la prăbuşire, dacă reuşeşte să redea americanilor încrederea, reuşeşte să menţină Statele Unite în topul ţărilor, atunci sentimentele de adeziune pe care le strânge vor creşte exponenţial. Nu de puţine ori este privit ca un Mesia mult aşteptat al Americii, Mesia schimbării în care se poate crede. O reuşită îl va ridica automat pe un piedestal prea periculos pentru orice om.

Oricare ar fi deznodământul, un singur lucru mă încălzeşte şi animă în ultimele zile şi chiar ani. Domnul meu este Domnul istoriei, este Făuritorul şi Întreţinătorul tuturor lucrurilor. Nimic nu Îl ia prin surprindere, nimic nu este deasupra puterilor Sale. Iar viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.

Discursul inaugural il puteți găsi aici: Discursul presedintelui Obama

Reclame

Povestea ganditorului

Anul 2008 se termina. Este anul in care acest blog a prins viata. A fost un an dificil, un an surprinzator prin extremele lui, incarcat cu semnificatii si sentimente noi.

Exista, ca in mai toate cazurile care tin de viata, o poveste, povestea ganditorului. Nu este foarte diferita de celelalte povesti de viata dar nota personala o face pentru mine importanta.

Blogul ganditorul.wordpress.com a existat inca de la inceputul anului 2008. Stiam ca vreau sa traiesc aceasta noua forma de comunicare dar cuvintele care sa prinda viata aici, nu se lasau usor gasite. Am scris cateva articole care au ramas nepublicate si a fost bine ca am decis asa. Eram prea entuziasmat sau intrigat si aveam nevoie de o experienta de viata care sa ma marcheze si mai tare pentru a putea sa dau forma unor cuvinte drese cu har.

Apoi zilele, saptamanile, lunile au trecut. Cuvintele adunate in articole pe blog ma speriau de fiecare data. Pe 4 aprilie experienta a venit, si a fost una nespus de trista. Atunci, in duminica aceea de 6 aprilie, dupa o sambata a lacrimilor, blogul a prins viata din moarte.

A fost un inceput trist urmat de posturi rare, unele agonizante. Experienta mortii m-a obligat sa fac ceea ce il rugam atat de des pe prietenul meu, Iosif sa faca. Am rupt tacerea si prin cuvinte sarace, incomplete am incercat sa imbogatesc lumea noastra, a emigrantilor in viata.

Au fost 14 posturi in total, care au adunat 59 de comentari si 9.400 de vizualizari. Multumesc pentru fiecare cuvant spus si vizita efectuata.

Va astept si in 2009, cu o noua etapa in istoria ganditorului.

O pagina noua a blogului!

Am hotarat sa adaug o pagina noua blogului: predicile mele. Am stat mult in cumpana pana sa ajung aici si pana la urma am decis ca este bine asa.

Cred constant ca rolul unui crestin adevarat este sa slujeasca, in toate modalitatile pe care le gaseste potrivite. Cred deasemenea ca un crestin sincer nu ar trebui sa vada, sa caute cu insistenta roadele muncii lui. Tot ce este facut in ascuns este cu adevarat vazut dar nu de noi ci de El si bunul ispravnic al darurilor lui Dumnezeu isi va dori mai curand rasplata Domnului decat aplauzele multimii.

Este cunoscut deja faptul ca internetul ofera sansa unei slujiri, adeseori ascunse dar si generale. Daca slujirea dintr-o biserica se adreseaza comunitatii aceleia slujirea prin intermediul internetului se adreseaza Bisericii, aceea formata din ansamblul tuturor credinciosilor,  si nu numai.

Si toate acestea, pe langa alte argumente, m-au determinat sa adaug aceasta pagina blogului meu. Ma intrebam astazi cat de mult s-ar putea imbogati mediul online evanghelic si prin el  Biserica daca toti cei care ar putea face ceva in domeniul asta ar face.

Intre libertate si dependenta

Libertatea este idealul de secole al omenirii, al fiecărui popor în parte, ţelul urmărit, conştient sau nu, de fiecare persoană. Ne place să ne ştim liberi ca popor, ca familie, ca individ şi de fiecare dată când libertatea noastră este ştirbită de ceva, orice, ne simţim ofensaţi. Luptăm pentru a o recupera. Popoarele fac demersuri diplomatice sau pun mâna pe armă, indivizii fac totul pentru a recăpăta ceea ce a devenit, în scurgerea veacurilor, bunul cel mai de preţ al omenirii: starea de a fi liber. Liber să faci ce vrei, să gândeşti cum vrei, să votezi sau nu. Liber! Şi cu toate astea libertatea înseamnă, pentru multe naţiuni, pentru multe persoane, o formă fină, perfidă, ascunsă de dependenţă.

Dependenţa? Omul dependent este unul legat în lanţuri, slujitor la galerele stăpânilor săi. Este omul ale cărui idei, sentimente, opinii nu au contat de-a lungul istoriei. Omul dependent este un luptător pentru că numai acela care cunoaşte gustul amar al sclaviei va lupta să bea din paharul libertăţii. Dependenţa? Se strecoară zi de zi în vieţile fiecăruia dintre noi. Uneori ne este dragă, alteori grea, de fiecare dată prezentă, sub formele ei ascunse.

Viaţa unui om se va zbate întotdeauna între aceste două noţiuni: libertate şi dependenţă. Vom trăi fiecare minut al pribegiei noastre cu impresia că o avem pe una sau că suntem sufocaţi de cealaltă. Altă cale nu există.

Este interesant însă modul de abordare al Scripturii în ceea ce priveşte libertatea şi dependenţa. Pasajele biblice trec adeseori de aceste noţiuni şi pun întrebări mult mai legitime: cine coordonează totul? Cine dăruieşte libertatea? Cine impune dependenţa? Biblia învaţă că omenirea nu este autodeterminată ci că ea se află la bunul plac al cel puţin  două puteri: Dumnezeu (Cel Atotputernic) şi Satan (uzurbatorul, falsificatorul puterii). Pentru ca libertatea pe care o avem să nu fie iluzorie, pentru a putea pricepe dependenţa trebuie obligatoriu să decidem care dintre cele două Puteri se află în spatele fiecăreia.

Ne naştem robi. Robi ai naturii păcătoase şi marii înşelaţi ai unei libertăţi false. Trăim cu impresia că suntem stăpâni, că avem puterea să facem ce vrem cu viaţa, timpul şi resursele noastre. Şi le investim aşa cum găsim noi cu cale. Ne trezim târziu, cu sufletul gol şi gâtul sfărâmat de jugul robiei, prinşi într-un război ce nu trebuia să fie al nostru. Atunci, prin har, auzim vocea: „El m-a trimis să vestec robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea!” Descoperim pe Trimisul pentru libertatea noastră şi aflăm cu stupoare că ea nu este gratuită ci a avut un preţ, unul mare, de sânge. Aflăm în sfârşit adevărata libertate, cea pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu în dar, după ce a câştigat-o prin jertfă.

După experienţa convertirii ne găsim în acelaşi loc: între libertate şi dependenţă. S-au inversat numai forţele care stau în spatele lor, am ajuns să cunoaştem Adevărul. Şi acesta ne face liberi pentru că robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos.


Dumnezeu nu se joaca cu vorbele!

Au fost noua luni de asteptare. Luni frumoase si linistite. Miercuri dimineata ma trezesc si imi vad sotia deja in picioare. „A sosit timpul!”. Aproape in fiecare zi din cele noua luni m-am gandit la momentul acesta. Cum va fi ziua nasterii? Ce emotii voi simti? Cat vor fi de intense? Ce va simti sotia mea?  Spunea Domnul Isus: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul…” Si da, este adevarat, in dimineata aceea tristetea intrase si in casa mea.

In  posturile viitoare o sa va vorbesc despre bebelus, despre ce am simtit eu, ca proaspat tata, in legatura cu venirea in lumea mea a unui om nou… dar acum vreau sa ne gandim la altceva.

Nasterea inseamna suferinta. Intrebati-va mamele si va vor certifica lucrul acesta. De cele mai multe ori o suferinta extinsa care nu isi gaseste leac pana in momentul nasterii, o suferinta grea (stiu ca exista si metode de anestezie si nasterea la cerere prin operatie cezariana dar nici aceste metode nu pot inlatura definitiv suferinta). Diferit insa de multe alte suferinte umane, nasterea aduce o suferinta anuntata, asteptata. O lege dumnezeiasca ce salajluieste in mame.  Dumnezeu i se adresa cu tristete femeii in gradina, imediat dupa caderea in pacat, spunandu-i  „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii…” si aceste cuvinte mi-au staruit in minte de miercuri pana acum. Ce inseamna suferinta umana reala in viziunea lui Dumnezeu? Ruperea unei maini sau o forma de raceala acuta? Cat de intensa trebuie sa fie? Cand a fost vorba de nastere Dumnezeu a trasat o lege: ” sa se faca cu suferinta” si nu s-a jucat deloc cu vorbele. O stie sotia mea, o stie mama, o stiu si mamele voastre, incerc sa o inteleg si eu.

Faptul ca Dumnezeu a pus o suferinta atat de mare in nastere (abia suportabila) m-a pus pe ganduri. De multe ori am auzit, legat de o anumita lege a lui Dumnezeu cu privire la noi, ca poate nu este chiar asa, poate ca avertizarile sunt oarecum exagerate, facute sa ne sperie pe noi, sa ne determine la ascultare. Ca un bogat va intra greu in Imparatia lui Dumnezeu poate ca este o exagerare… si toti incercam sa ne imbogatim. Neascultarea este mai grava decat inchinarea la idoli? Poate este o comparatie putin extremista? sa fie oare asa? Si cate alte avertismente sau legi nu am primit cu usuratate! Cat de mult vom castiga daca vom intelege ca Dumnezeu nu se joaca cu vorbele! Vom invata sa Il credem pe cuvant si sa nu mai alergam precum copiii indaratnici, repede la soba, pentru ca a ne incredinta ca intradevar arde.

Exercitiu interesant: deschideti Theophilos sau acest link si cautati cuvintele din familia substantivului nastere (naste nastem nastere nasterea nasterii nasterilor nasteti nasti). Incercati sa remarcati legatura dintre nastere si suferinta precum si momentele variante in care acest cuvant este folosit in editia Cornilescu (care are si ea limitarile ei)

Rugaciunea de zi cu zi!

Exista bine dincolo de spectrul evanghelic. Sunt, dincolo de noi, oameni dedicati Domnului si semenilor lor, oameni deschisi spre a imbogati pe altii cu viata lor.  Oameni care nu se sfiesc sa puna pe altar ceea ce sunt, ceea ce au spre binele celorlalti, adesea binele lor vesnic.

Unul dintre profesori a venit intr-o dimineata in clasa si ne-a spus de acest sait. Il surprinsese si pe el intr-un mod foarte placut si dorea sa ne determine si pe noi sa incercam. Noi nu am fost multi in an, ce sa-i faci, teologia nu ofera perspective prea marete, si de aceea cred ca putini au luat aminte la sfatul profesorului. In fond era vorba de un sait si putini dintre colegii mei se intelegeau bine cu internetul. Eu insa am incercat si asta mi-a imbogatit multe zile, unele dintre ele proiectate in negru…

Este vorba despre un sait al iezuitilor, un sait in limba engleza, un fel de podcast. La fiecare inceput de saptamana poti sa iti cobori pe playerul tau (telefon, iPod, iPhone etc) meditatii si rugaciuni pentru fiecare zi a saptamanii. Muzica aleasa, vocile si modalitatea de interpretare, textele citite, aplicatiile Scripturale, intrebarile fine dar patrunzatoare… toate te apropie in fiecare zi mai mult de Creator.

In goana noastra, intre cafeaua de dimineata si drumul catre lucru constientizam in fiecare zi nevoia de ruga. Numai ca timpul rezervat ei se scurteaza tot mai mult. Mai mult, arareori putem sa punem frau rugaciunilor de forma. Cu greu putem sa ne strunim gandurile care zboara la problemele de peste zi si numai de rugaciune nu le arde.

Pray as you go! Roaga-te in timp ce mergi! Roaga-te neincetat! Si daca ai un ajutor in acest demers este cu atat mai bine. Va invit sa incercati si voi. Saitul il gasiti aici

Interesant ar fi sa aflam cati dintre noi ar fi gata sa ajute la un astfel de proiect in limba romana? Tu ai fi dispus (a)?

si har dupa har…

Sunt momente in care te prabusesti sau simti ca momentul prabusirii este tot mai aproape. Momente grele, in care cerul pare plumburiu, rugaciunea searbada si fara speranta de raspuns. Uneori nici sa te rogi nu mai poti si singura intrebare care iti staruie in mine este „Doamne, dar cu acesta ce va fi?”

Poate ca nu ti s-a intamplat nimic deosebit, viata a curs asa cum o face de obicei. Viata ti s-a intamplat. Nimeni nu s-a indreptat rautacios asupra ta, barca ta nu a fost izbita de stanci ci stai confortabil in ea si marea este linistita. Si cu toate astea nu te simti bine, apele nu sunt ale tale. Incerci sa iti definesti starile prin care treci, sa le prinzi cumva intr-o schema, sa intelegi de unde vin ca sa pricepi incotro te indrepti. Dar nici asta nu iese.

Am trecut de cateva ori pe drumul asta. Nu este un drum placut. De fiecare data m-am intrebat: oare ce gandeste Dumnezeu despre starea mea. Vine de la EL? Ar trebui sa inteleg ceva din ea? Este vreo litera a alfabetului care trebuie invatata aici? Nu stiu. Dar stiu ca de fiecare data, peste nelinistea inimi mele s-a lasat harul Sau. Un har care m-a invaluit, m-a inundat.

Oare ce inseamna ce zicea Ioan: „Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har„. Poate viata sa fie privita ca o succesiune de momente in care primesti har? ma intreba cineva aseara. Hm… cred ca da. Harul este asa de felurit, si asa de personal. Momentele tristetii noastre au nevoie de harul mangaierii Lui.

Si care sunt ferestrele prin care harul intra in viata noastra, ca un mire in odaia lui?

(va urma)