Ochii care strălucesc

În urmă cu câteva săptămâni am dat peste un link spre un discurs remarcabil. E vorba despre pledoaria lui Benjamin Zander pentru frumuseţea muzicii clasice. Am ascultat discursul cu sufletul la gură sperând că nu se va opri prea curând… la sfârşit aveam ochii în lacrimi şi în suflet se aşternea încă o dată speranţa.

Nu pot să nu mă opresc şi să mă întreb cum ar fi dacă am înceta să numărăm mâinile şi persoanele din biserică şi am număra doar ochii care strălucesc după fiecare cântare sau predică; în definitiv doar ei există cu adevărat.

Aici găsiţi înregistrarea (vestea bună este că puteţi să alegeţi şi subtitrarea în română)

© 2009 ganditorul.wordpress.com Video

Reclame

E vineri… dar duminica soseste!

Sunt doar câteva versuri care reuşesc să adune în cuvinte firave însemnătatea zilei de vineri din săptămâna mare. E vineri şi sunt atâtea poveri care ne zdrenţuiesc sufletul, atâta întuneric în jur şi atâta durere strânsă în inimi cârpite… dar e doar vineri…

Iată versurile:

S.M. Lockridge:

It’s Friday
Jesus is praying
Peter’s a sleeping
Judas is betraying
But Sunday’s comin’

It’s Friday
Pilate’s struggling
The council is conspiring
The crowd is vilifying
They don’t even know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are running
Like sheep without a shepherd
Mary’s crying
Peter is denying
But they don’t know
That Sunday’s a comin’

It’s Friday
The Romans beat my Jesus
They robe him in scarlet
They crown him with thorns
But they don’t know
That Sunday’s comin’

It’s Friday
See Jesus walking to Calvary
His blood dripping
His body stumbling
And his spirit’s burdened
But you see, it’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
The world’s winning
People are sinning
And evil’s grinning

It’s Friday
The soldiers nail my Savior’s hands
To the cross
They nail my Savior’s feet
To the cross
And then they raise him up
Next to criminals

It’s Friday
But let me tell you something
Sunday’s comin’

It’s Friday
The disciples are questioning
What has happened to their King
And the Pharisees are celebrating
That their scheming
Has been achieved
But they don’t know
It’s only Friday
Sunday’s comin’

It’s Friday
He’s hanging on the cross
Feeling forsaken by his Father
Left alone and dying
Can nobody save him?
Ooooh
It’s Friday
But Sunday’s comin’

It’s Friday
The earth trembles
The sky grows dark
My King yields his spirit

It’s Friday
Hope is lost
Death has won
Sin has conquered
and Satan’s just a laughin’

It’s Friday
Jesus is buried
A soldier stands guard
And a rock is rolled into place

But it’s Friday
It is only Friday
Sunday is a comin’!

Cum şi ce este iubirea?

Cum am putea defini iubirea în societatea manelizată şi hrănită cu dulcegăriile ieftine ale unor relaţii de dughenă?  Se spune că oricine se pricepe să iubească dar multitudinea relaţiilor care ieri îşi declarau cu surle şi trămbiţe iubirea şi care astăzi se îndreaptă spre cimitirul neîncăpător al relaţiilor frânte, ne pune pe gânduri. Oare chiar oricine? Oare chiar oricum?

Şi dacă Dumnezeu este designerul fără cusur al unei iubiri ideale, dacă frumosul se împleteşte armonios în tesătura iubirii ce rămâne şi imnul Apostolului Pavel din 1Corinteni 13 nu este decât o umbră pală dar sublimă a cântecului iubirii ce ne înalţă, atunci cum şi ce este iubirea?

Păstrând proporţiile, iubirea poate să fie şi aşa…

Apendice – devotional, 26 ianuarie

Am citit de curând o întâmplare care se potriveşte foarte bine cu  ceea ce tocmai am scris în această seara pe marginea textului din Matei 17. Este uimitoare şi atât de relevantă. Iat-o!

Staţia de metrou L’Enfant Plaza, Washington DC, într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie 2007.
Un om cântă la vioară 6 piese de Bach timp de 45 de minute. În acest timp, aproximativ 2 milioane de oameni trec prin staţie în toate direcţiile, majoritatea mergând spre serviciu… După 3 minute, un bărbat între două vârste îl observă pe violonist cântând. Se opreşte pentru câteva secunde, după care pleacă mai departe, grăbit; 4 minute mai târziu, violonistul primește primul dolar: o femeie îi aruncă un dolar în cutia viorii şi îşi continuă drumul, fără să se oprească. După 6 minute, un tânăr se opreşte, sprijinindu-se de zid, şi îl ascultă. Apoi se uită la ceas şi pleacă grăbit. După câteva minute, un băieţel de 3 ani se opreşte, dar mama lui îl împinge mai departe. Copilul se opreşte iar şi se uită la violonist. În final, mama îl prinde de mână şi îl trage după ea. Copilul merge, dar ţine capul întors şi se uită la cel care cântă. La fel s-a întâmplat cu mai mulţi copii care au trecut pe acolo. Dar toţi părinţii, fără excepţie, i-au tras pe copii după ei şi şi-au continuat drumul.

45 de minute violonistul a cântat. Doar 6 oameni s-au oprit pentru o perioadă puţin mai lungă să îl asculte. Cam 20 de persoane i-au dat bani din mers. A strâns în total 32 de dolari.
După aproape o oră şi-a strâns lucrurile şi a plecat, fără să fie băgat în seamă de cineva. Nimeni nu l-a aplaudat sau l-a lăudat.

Niciunul dintre cei care au trecut prin staţie nu a ştiut că violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume, cântând unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodată, la o vioară a cărei valoare este estimată între 3 şi 5 milioane de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell a concertat cu casa închisă la un teatru din Boston, unde un bilet costa de la 100 de dolari în sus. Joshua Bell a cântat în staţia de metrou, acţiune organizată de Washington Post, ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust şi priorităţile oamenilor.

Întrebările care au reieşit în urma experimentului: în cursul obişnuit al vieţii, putem distinge frumuseţea? Recunoaştem talentul într-un context neaşteptat?

Concluzia experimentului: dacă nu avem un moment în care să ne oprim şi să îl ascultăm pe unul dintre cei mai buni interpreţi din lume, cântând unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodată, la unul dintre cele mai fine instrumente… câte alte lucruri trecem cu vederea?” (citat preluat de aici)

Articole interesante despre acest experiment găsiţi aici şi aici

Iată şi filmul experimentului:

Dacă în lucrurile legate de viaţă, de lângă noi, pe care le putem vedea, auzi, percepe clar, vedem adesea aşa de neclar oare ce atenţie trebuie să acordăm celor spirituale care nu ne atrag neapărat atenţia prin zgomot, culoare şi mişcare?