Luher si reforma – 2

Martin Luther s-a născut în orăşelul minier Eisleben la 10 noiembrie 1483, orăşel pierdut prin pădurile Turingiei. În dimineaţa zilei următoare copilul a fost botezat. Era o veche tradiţie de a boteza copiii cu numele sfântului sărbătorit în  ziua respectivă. Cum 11 noiembrie era sărbătoarea Sfântului Martin din Tours, patron al Franţei, noul născut primii numele de Martin.

Tatăl băiatului, Hans Luder, fusese iniţial plugar dar devenise miner în minele de cupru din Mansfeld, unde fusese nevoit să se stabilească după ce-şi părăsise oraşul de baştină din cauza sărăciei lucii. După ani de trudă îşi făcuse câteva cuptoare şi ajunse cel mai însemnat dintre cei patru consilieri ai urbei.

Hans Luder era mic de statură,  noduros şi îndesat, cu ochii negrii, vii şi inteligenţi, deschis, cinstit şi drept, dar extrem de sever faţă de alţii şi faţă de sine. Avea mâna grea faţă de toţi cei şapte copii, dar mai ales de micuţul Martin, cel mai mare dintre ei, preferatul, pentru că dorea să-l educe cum trebuie şi credea că a educa înseamnă a pedepsi.

Martin a fost întotdeauna mândru de originile sale, chiar dacă în acea vreme ţăranii erau dispreţuiţi. „Sunt fiu de ţăran, scrie el mai târziu. Tatăl, bunicul şi străbunicul meu au fost cu toţi ţărani adevăraţi”

În primăvara anului 1488 la doar patru ani şi jumătate, Martin merge la şcoala comunală din Mansfeld, deprinzând ceea ce se învăţa pe atunci şi încercând să reziste sistemelor absurde şi crude de educaţie.

Un accent deosebit se punea pe învăţarea limbii latine, pentru care acei săraci începători aveau doar un abecedar si liste de cuvinte pe care să le memoreze. Tot în latină ei trebuiau să înveţe Rugăciunea Domnească, cele Zece Porunci şi Crezul Apostolic. Într-o zi până la amiază, micuţul Martin a luat de cincisprezece ori bătaie pentru că nu stăpânea tabelele gramatici latine. Martin avea un mare talent pentru muzică, talent uşor de recunoscut în multitudinea de imnuri lăsate moştenire posterităţii. Despre şcoala de la Mansfeld Luther nu-şi aduce aminte cu plăcere „Nu ne învăţa nimic de preţ, nu făceau decât să ne zăpăcească în bătăi”.

În primăvara anului 1497 tatăl său se decide să-l trimită la o şcoală din Magdenburg, fie şi din dorinţa ca fiul său să aparţină prin instrucţie păturii sociale căreia nu-i aparţinea.

Aici, Luther frecventează şcoala „fraţilor vieţii în comun”, o frăţie în care clericii şi laicii, stau alături fără să fi depus vreun jurământ. Şcoala se bucură de un bun renume dar Luther este nevoit să o părăsească după numai un an pentru că tatăl său avea probleme materiale.

După un an tatăl său îl trimite să studieze la Colegiul Sfântul Gheorghe din Eisenach unde familia avea rude. Aici îşi petrece Martin următorii trei ani, păstrând întreaga viaţă o amintire a şcolii de la Eisenach şi a profesorilor pe care i-a avut. Rudele din partea mamei la care locuieşte de abia îşi duc traiul aşa că face şi el ca şi colegii săi: merge de la o poartă la alta si cerşeşte, cântă prin biserică şi pe la case pentru un codru de pâine. Datorită vocii sale frumoase îşi găseşte adăpost  şi hrană în familia comerciantului  Heinrich Schalbe. Pe unul din fiii familiei îl şi meditează, rămânând surprins că se poate trăi şi altfel decât sub semnul sărăciei şi al cruţării pe care le cunoştea din casa părintească.

Luther putea acum să ţină cuvântări în limba latină, să scrie eseuri şi versuri. De asemenea el era capabil acum să studieze scrieri ale autorilor antichităţii intrând astfel în lumea lui Esop,Terence şi Virgil.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Luther si reforma – 1

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

John Wycliffe – prima parte

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe „Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima

Viaţa

Wycliffe s-a născut în Anglia într-un sat mic, Ipreswell, aparţinând de regiunea Yorkshire în anul 1324 (este posibil ca naşterea sa fi avut loc mai devreme). Familia sa era de origine anglo-saxonă, locuitori vechi din Yorkshire. În perioada în care s-a născut, familia sa era numeroasă şi deţinea pământuri întinse, situate în general în jurul Wycliffe-on-Tees, Ipreswell fiind doar un cătun periferic al domeniilor aparţinand familiei sale.

Şi-a petrecut ce-a mai mare parte din viaţă la Oxford  unde a arătat interes fată de ştiinţele naturale şi matematica, dar s-a înscris la studiul teologiei, dreptului bisericesc şi filosofiei. Dialectica sa ascuţită şi scrierile sale dovedesc o bună cunoaştere a dreptului roman şi englez ca şi cunoşţinte solide de istorie. Wycliffe a studiat cu precădere filosofia lui Aristotel şi s-a aplecat asupra teologiei lui Augustin.

A urmat cursurile lui Merton  în 1356, masterul în arte la Balliol iar între 1366 si 1372 a devenit Doctor of Divinity, cea mai înaltă treaptă a doctoratului din Marea Britanie, cu studii în domeniului teologiei sistematice. În 1378 este numit profesor la universitatea Oxford  iar doi ani mai tarziu a fost prezentat de către colegiu parohiei Lutterworth (Leicestershire) unde este numit paroh. Obținând licența în teologie Wycliffe a arătat un viu interes studiului Scripturii.

În 1381 părăseşte definitiv Oxfordul şi se instalează la Lutterworth (Leicestershire) unde moare în 31 decembrie 1384.

Activitatea

Încă din 1360 Wycliffe a luat parte la lupta dintre universitatea Oxford şi ordinele cerşetoare: franciscan şi dominican, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.

În timpul lui Anglia era vasală încă din vremea regelui Ioan fără Ţară (1215) scaunului papal care îi cerea în fiecare an plata unui impozit. Când papa Urban al V-lea a cerut regelui Edward al III-lea să plătească suma de 1000 de mărci ca parte a datoriei faţă de scaunul papal, parlamentul englez s-a opus cerând regelui să nu accepte o cerere care răpea independenţa statului. Wycliffe devine acuzator sau procurator împotriva papalităţii. Pentru că nemulţumirea faţă de Papa creştea a apărut ideea ca biserica din Anglia să se supună autorităţii de stat, idee pe care Wycliffe a promovat-o cu caldură. Wycliffe slujea în aceasta perioada ca şi consilier teologic al Guvernului şi a compus un tratat polemic în care vorbea despre tribut şi prin care căuta să apere un călugar, fără nume, de conducerea parlamentului şi a guvernului. Acest tratat politic a însemnat intrarea lui  Wycliffe în politică în jurul anilor 1365/1366.

Participarea pregnanta a lui Wycliffe în politică a început odata cu congresul de pace de la Bruges. În 1374 negocierile erau purtate între Franţa şi Anglia şi, în acelasi timp, membri ai comisiei engleze negociau cu trimişi papali asupra problemei bisericeşti iar Wycliffe făcea parte dintre aceştia din urmă ca urmare a unui decret datat în 26 iulie 1374. Opoziţia virulenta împotriva sistemului de la Avignon a pus capăt negocierilor de pace.

În lucrarea De domenio divino, Wycliffe combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi a călugărilor, care au pus mâna pe posturile de conducere şi deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate deplină. El susţine ca nu e permis bisericii sa aibă bunuri temporale şi că puterea civilă poate să retragă clerului aceste bunuri de care se abuzează.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Apel la istorie

Începând de astăzi aş vrea să mai deschidem o cărare a blogului, cărare pe care să mergem de-a lungul pribegiei noastre spre patria Tatălui. Înţeleg şi accept adevărul  trist conform căruia adeseori noi, evanghelicii, ne-am închis între zidurile propriilor dogme şi am ajuns să credem că doar ce facem noi, ce credem şi ce spunem poate să fie considerat adevărat creştinism şi că nu există, vai!, mântuire în afara grupului nostru restrâns, anemic şi de prea multe ori cu comportament de club exclusivist: intri greu şi ieşi repede.

Vindecare de atare păreri şi concepţii există şi una din pilulele pe care trebuie să le luăm se cheamă „istorie”, apelul la memoria cărţilor care s-au scris despre înaintaşii noştri, despre cei care, deşi gândeau şi acţionau aşa cum noi nu am face-o niciodată, au reuşit să stea în picioare atunci când încercarea credinţei lor se făcea cu foc şi nu au pregetat să îşi dea viaţa atunci când societatea le cerea acest tribut suprem.

Vă propun ca, din timp în timp, să ne apropiem şi să aruncăm o privire pe fereastra prăfuită de vreme a vieţii celor care şi-au legat atât de puternic numele de apărarea şi păstrarea creştinismului încât şi lor, nu numai apostolilor, le suntem astăzi datori pentru starea de har în care trăim.

Apelul la istorie este un apel la viaţă şi mai ales la adevăr. Iar adevărul încă ne face liberi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!