Puternica binecuvântare

(2 martie, dimineata – Numeri 23-25 )

Odată salvaţi prin har şi înfiați în familia lui Dumnezeu devenim conştienţi că în jurul nostru se desfăşoară o luptă aprigă; nu auzim zgomotul armelor şi nici larma luptei, nu surprindem decât rar şi doar atunci când suntem foarte atenţi la ce se petrece în jur, scene de luptă la care uneori suntem martori iar câteodată şi participanţi activi. Dumnezeu a decis să ne împiedice să vedem cu ochii fizici desfăşurarea luptei şi hidoşenia  vrăjmaşului dar a lăsat ca sufletul nostru să priceapă bine încleştarea „armată” care se stârneşte uneori împotriva lui.

Ne petrecem mult din efemeritatea noastră între binecuvântare şi blestem, dorindu-ne binecuvântarea şi fugind de blestem. De-a lungul cărarii le întâlnim însă pe amândouă rostite asupra noastră în diferite situaţii, de  difverşi reprezentanţi spirituali şi imediat cum tăcerea este spartă de astfel de cuvinte, inima ne palpită, mintea ne lucrează febril încercând să prindă fiecare sens al cuvintelor şi privim toate elementele realităţii prin ochelarii blestemului sau binecuvâtăriilor spuse.

Balaam ştia însă un lucru pe care noi l-am uitat adesea, marcaţi fiind de cultura orientată spre ocult şi mistic în mijlocul căreia trăim: ştia că ceea ce a binecuvântat Dumnezeu nu mai poate fi blestemat, că peste greutatea binecuvântării harului şi dragostei Lui nu se poate aşeza praful nici unui blestem. Nu trebuie să ne fie teamă de vorbele necugetate şi pline de venin ale blestemătorilor de serviciu, nici de defăimarea plină de ură a celor conduşi de marele defăimător ci singura preocupare ar trebui să fie aceea de a primi binecuvântarea de la Dăruitorul binecuvântărilor.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Blestemarea binecuvântaţilor?

(1 martie, dimineata – Numeri 20-22 )

Bătăliile au început şi rând pe rând naţiunile din jurul pustiei în care tăbăra Israelul erau cuprinse de teamă. Am crede că victoriile trebuie să le fi fost asigurate, doar Domnul lupta de partea lor şi veghea la împlinirea promisiunilor Lui dar şi atunci ca şi acum puterea şi providenţa lui Dumnezeu se împleteau armonios cu strategiile militare înţelepte, cu diplomaţia dar mai ales cu dedicarea slujitorilor. Israel decide să ocolească pe fratele său Edom, pierde mulţi oameni în lupta cu împăratul Aradului (victoria lor de mai târziu având la baza o dedicare reală înaintea lui Dumnezeu),  cuceresc o bună parte din ţara împăratului Sihon şi ajung în faţa Moabului.

Până acum toţi împăraţii cu care au avut de a face israeliţii au ştiut că singura cale de apărare împotriva acestora este războiul armelor, al luptelor deschise, directe, însângerate. Balac însă, împăratul Moabului recunoaşte în Israel un popor diferit de celelalte popoare cu care a luptat, are informaţii cu privire la închinarea acestora, a stâlpului de foc şi norului de fum şi înţelege rapid că singura cale de câştig este să poarte întâi o bătălie spirituală cu ei, cu Dumnezeul lor.

În ţinutul acela era un om pe nume Balaam care şi astăzi stârneşte întrebări şi este învăluit în mister.  Suntem înclinaţi să credem că doar cu oameni din tabăra lui Israel Dumnezeu are stabilite legături şi relaţii dar suntem dezarmaţi când aflăm că Sfântul lui Israel comunică şi cu un om departe de poporul sfânt, de ritualuri şi jertfe. Balaam, fiul lui Beor ne surprinde plăcut când aşteaptă răspunsul Domnului înainte de a da curs invitaţiei împăratului Balac.  Oricât de mare este cinstea pe care o primeşte atunci când însuşi împăratul îl cheamă, oricât de bogată este perspectiva visteriei personale de după întâlnirea cu Balac, Balaam rămâne acasă ascultând de Domnul.

Ce-am fi făcut noi în locul lui Balaam, având în faţa invitaţiile împăratului şi în casă oaspeţi de seamă din împărăţie? Nu ştim exact pe cine a trimis a doua oara Balac la Balaam dar textul ne lasă să credem că împăratul a fost atent la fiecare detaliu care îl putea determina pe Balaam să plece: daruri bogate, înalţi funcţionari, promisiuni măreţe. Totul pentru câteva cuvinte pe care acest Balaam trebuia să le arunce împotriva lui Israel, popor din care nu făcea parte şi care nu îi promitea nimic bun. Înaintea lui Dumnezeu Balaam pledează din nou fără să ştie că Moabul era deja pierdut, că zarurile fusese aruncate şi că el împreună cu Balac pierduseră.

Balac a cântărit multe avuţii pentru ispitirea lui Balaam, aşa de multe încât ochii acestuia s-au întunecat şi nu au mai putut să vadă împotrivirea lui Dumnezeu; inima îi era deja suită pe înălţimi, alături de Balac, gata să blesteme şi să intre în posesiunea averilor promise. Pentru desprinderea inimii noastre de poporul ales lumea cântăreşte de multe ori averi impresionante: suntem ispitiţi cu promisiuni fără număr, suntem măguliţi cu atenţia mai marilor lumii şi atraşi cu uşurătatea slujbei pe care trebuie să o facem în contul lui „Balac”. Un bob de tămâie pe altarul blestemului, o secundă de unire cu răul, un strop de plăcere vinovată şi deja suntem pe topogan, alunecând mai departe decât am fi dorit să ajungem vreodată.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Benedicţia zilnică

(23 februarie, dimineata – Numeri 5-6)

D. L. Moody, vestitul evanghelist, scria referindu-se la ultimele versete ale capitolului 6:

” Iată o benedicţie care poate face înconjurul pământului, pe o durată nelimitată, fără să-şi piardă din savoare. Nu e inimă care să n-o poată rosti căci sunt înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Nu e  scrisoare care să nu se poată încheia cu această benedicţie. O putem spune la fiecare început de zi dar şi seara târziu, înainte de a merge la culcare sfinţind astfel fiecare zi dăruită nouă de Marele Creator. Ce binecuvântare, ce pază, ce lumină, ce înălţare a sărmanei noastre vieţi către zorii binecuvântaţi ai dimineţei cereşti. Este Însuşi Domnul nostru care ne binecuvântează cu această frântură din nesfârşitele imnuri ale raiului.”

Cuvintele au putere şi multe dintre cele câteva mii de cuvinte pe care le rostim spre semenii noştri zi de zi au o deosebită rezonanţă în inima şi viaţa lor. Cuvintele pot să aducă asupra obrazului umbrele întristării sau razele bucuriei, pot să ridice spre Cer sau să prăbuşească în abis, să liniştească sau să stârnească furtuni. Pe cele mai multe dintre ele le rostim repede, fără să ne gândim prea mult iar pe altele le cântărim îndelung pentru că vrem ca efectul lor să ne fie benefic, să ne slujească într-un fel sau altul.

Cuvintele adunate în propoziţii pot să ajungă blesteme sau pot să ajungă benedicţii, ură sau iubire, dezgust sau apreciere, iar alegerea ne aparţine. Dumnezeu învăţa pe israeliţi să rostească asupra copiilor lor o puternică benedicţie, zicere întrebuinţată şi astăzi în riturile creştine. Citind-o am realizat că nu o vreau rostită numai asupra băieţelului meu, Iosif, ci şi asupra soţiei, a prietenilor şi cunoscuţilor, apropiaţilor sau îndepărtaţilor. Mai mult, nu o vreau rostită doar o singură dată ci de nenumărate ori, mereu şi mereu pentru că ea exprimă cel mai bine dorinţele mele  faţă de ei, de fiecare în parte.

Binecuvântaţi cu vorbele voastre şi faceţi din aceasta un obicei. Rostiţi cuvintele din Numeri 6:24-26 asupra dragilor voştri de fiecare dată când aveţi un mic răgaz, lăsaţi ca ei şi cerul întreg să cunoască binecuvântarea spusă cu voce tare, cu inima arzândă şi obrazul strălucind de încredere în Cel ce poate să ducă la împlinire fiecare cuvânt rostit!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Mauthausen – locul marturiei

(20 februarie, dimineata – Levitic 26-27 )

Geneza 4:10 Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” scrie pe unul dintre monumentele aflate la ieşirea din  fostul lagăr de la Mauthausen – Austria. Am stat înaintea acestui monument cu capul plecat, imediat după ce am vizitat locurile morţii, marcat şi prăbuşit în sine de tot ceea ce acel loc mi-a arătat. Am citit şi am rămas aşa, cu ochii aţintiţi spre scara morţii ce urca dealul spre cetate. Lacrimile nu îşi mai găsesc acolo drum spre obraz ci picură în suflet stropi de o tristeţe vecină cu moartea stăpână la Mauthausen; cuvintele se sperie şi nu se dau rostite pentru că acolo tăcerea sinistră domneşte în fiecare colţ.

HD-SN-99-02762195.000 de oameni daţi morţii şi 9.000 de gestapovişti, reprezentanţi ai răului fără margine. Citeam cuvintele din Genesa şi parcă mă biciuiau pe mine. Eram şi sunt reprezentantul păgânilor care au lăsat să curgă sângele fraţilor lor evrei şi atunci pământul şi cerul, aerul şi fiecare gâză mă privea acuzator. Glasul sângelui striga dar în surzenia durerii mele nu îl puteam auzi, nu puteam vedea decât urmele lui lăsate pe masa de experimente medicale pe viu, spălată astăzi de acuzatorul timp. Mă surzeau duşurile prin care gazul a răspândit pieirea fără să se uite dacă atingea copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei; urlau surd crematoriile şi gratiile, şi locul înfometării şi zidul paraşutiştilor şi tot ceea ce mă înconjura. Dar Dumnezeu?

Citind începutul capitolului 26 din Leviticul te luminezi de bucurie şi în fiecare cuvânt găseşti resurse inepuizabile de speranţă. Promisiunile lui Dumnezeu te determină, inevitabil, să exclami: ce popor! ce viitor luminos! Dar treci mai departe şi încărcat de istoria milenară a evreilor citeşti blestemele de la sfârșitul acestui capitol. Ştii cât de exacte sunt toate acele cuvinte, ştii că s-au întâmplat, știi că Mauthausen este mărturie a unui Dumnezeu atent la fiecare silabă pe care o rosteşte.

În spatele cuvintelor gravate pe monumentul de la Mauthausen stau întinse acuzator degetele care  arată spre cei care au îndrăznit să se atingă de poporul sfânt. Cuvintele acelea te înfioară şi te ajută să înţelegi că oriude ai fugi, orice politică ai îmbrăca şi orice atitudine ai avea, ceea ce ai făcut este cântărit şi notat de Dumnezeu. Noi poate vom uita Holocaustul dar ce vom face daca Dumnezeu nu-l va uita! Cain poate că va uita pe Abel dar sângele celui din urmă va striga la Dumnezeu iar Stăpânul Cerului îl va auzi.

În spatele aceloraşi cuvinte de la Mauthausen stă însă şi împlinirea unui blestem rostit cu multe veacuri în urmă de Veşnicul Dumnezeu. Am scris aceste cuvinte cu stomacul strâns şi mintea răvăşită. Încerc, cu paşi mărunţi, să Îl cunosc pe Marele meu Creator şi ca imaginea să fie completă trebuie să trec şi prin Leviticul 26 şi să recunosc în El perseverenţa cu care îşi ţine cuvântul dat. Promisiune sau blestem, cuvintele Lui vor ajunge la împlinire.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009