Între credinţă şi-ndoială

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. „Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

„Tu zici: „Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” „Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Maretia harului

Sunt multe invataturi biblice pe care nu pot sa le inteleg pe deplin. Prea multe. Dintre toate insa maretia harului ma copleseste cel mai mult. Ea intriga, parca, cel mai mult omul firesc, inalta cel mai tare omul duhovnicesc din mine si astfel ma aleg cu un suflet sfasiat de un razboi civil neindurator. Dar peste sfasierea inimii mele se lasa inca o data, neinteles, maretia harului Sau.

De ce nu inteleg maretia harului? De ce ma intriga? De ce ma inalta?

In India si multe alte tari ale lumii moderne crestinii sunt ucisi astazi asa cum erau ucisi pe vremea imparatilor romani. La nivel global, am spune ca este o nimica toata. Niste martiri care se alatura numarului mare al celor care au murit pentru Cristos. La nivel personal: o tragedie. Mor parinti, copii, sotii, bunici. Mor cei dragi si asta devasteaza sufletul oricui, fie ca el crede sau nu. Care este, adeseori, raspunsul Cerului? Maretia harului! Inchipuiti-va ca a existat un om, care primise harul apostoliei. Lucrarea lui nu a ramas fara rasunet in istoria crestinismului. Cand el se ruga oamenii erau vindecati, cand el predica bisericile luau fiinta, cresteau. Un om care nu se temea sa spuna adevarul chiar cu pretul vietii, care nu s-a dat inapoi ci a mers si in temnita pentru credinta lui. Un om care a scris mult si scrisorile lui le tinem inca in cartea sfanta. Dar ap. Pavel a avut o problema legata de viata lui personala si s-a rugat pentru ea. Nu stim ce a fost dar stim care a fost raspunsul cerului, raspuns care ne uimeste si acum: „Si El mi-a zis: „Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” Martirii crestini ai zilelor noastre? Vor domni impreuna cu Cristos. Viata de aici, paleste in lumina vietii viitoare.

In aceeasi biserica. Ea, copila de crestini, nascuta, crescuta si ramasa in biserica. A cunoscut harul manturii acolo, la 2 metri de la amvon si niciodata nu a plecat prea departe. Acum are o familie exemplu, copii exemplu, viata exemplu. Si ea stie ca harul a facut in viata ei totul. El, pe de alta parte, este doar pentru prima data in biserica. Pe ultima banca. Cu viata sfaramata, cu sufletul ravasit. A baut paharul lumii pana la fund si l-a gasit amar. Mai amar ca lacrimile ce i se rostogolesc pe obraji. In inima amandorura, insa, toarna Dumnezeu harul Lui. Fara masura, din plin, coplesitor. Maretia harului! Harul Sau trece peste prejudecatile noastre, peste barierele doctrinare, peste sectarism si ajunge direct la inima omului. Harul salveaza ceea ce noi, daca am putea decide, nu am salva niciodata. Harul intinde mana catre cel caruia noi i-am arata decat pumnul. „Căci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Harul m-a mantuit si pe mine. Si poate ca acesta este cel mai mare miracol care se putea intampla. Cel mai mare pentru ca este vorba de mine, pentru ca este personal. Si ceea ce este personal ne marcheaza. In recviemul lui Mozart exista un vers care ma infioara de fiecare data: „Adu-ti aminte induratorule Isuse, ca pentru mine ai pornit pe cale.” A fost un motiv pentru care Cristos s-a dezbracat de slava cereasca, a imbracat chip de rob si a locuit printre oameni. A fost un motiv pentru care calea lui pe pamant s-a sfarsit cu moartea si inca o moarte rusinoasa si grea, moartea de cruce. A fost un motiv pentru care a inviat si s-a dus sa pregateasca un loc. Si motivul acela poarta numele meu. Si aici, maretia harului mi se arata asa de clara!

Harul? Harul este maret!