Între predică şi realitate

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Adevărata poveste

(8 martie, seara – Deuteronom 4-6)

Nu ştim exact care a fost forma prin care Moise a transmis poporului predicile din Deuteronom. Poate că nu au fost decât mesaje scrise care au circulat din mână în mână, în fiecare cort al pelerinilor spre ţara promisă. Poate că i-a adunat pe toţi în jurul unui foc mare şi de acolo, folosindu-se de capacitatea unor resurse naturale de amplificare a  sunetului, le-a vorbit cu un glas ca de tunet şi toţi l-au ascultat înmărmuriţi. Poate că a vorbit doar căpăteniilor care au ascultat cu luare aminte şi au transmis cuvintele lui Moise oamenilor pe care îi reprezentau. Nu ştim cum a ajuns mesajul lui la fiecare evreu din pustie dar ştim sigur că acesta a supravieţuit veacurilor, a însufleţit generaţii şi a ajuns până la noi în forma unei povestiri de viaţă extraordinar de antrenante.

Încerc să mă închipui adeseori acolo, în pustie, lângă foc, ascultând poveştile părinţilor despre  miracolele lui Dumnezeu, hrănindu-mă cu mană dimineaţă de dimineaţă, adăpat din stâncă şi uimit de bogăţia tării promise. Îmi închipui că mesajul lui Moise a ajuns si la mine, copil sărac de evreu obişnuit deja cu pustia; că îl ascult cu urechile mele de copil şi îl înţeleg cu mintea mea maturizată prea devreme de multitudinea evenimentelor de pe drumul ce duce în Canaan. Ce spune Moise este o poveste, o poveste frumoasă şi plină de speranţă, o poveste a trecutului pe care fiecare evreu l-a trăit cu intensitate dar şi a viitorului care sună bine pentru că peste el domneşte lumina lui Dumnezeu.

Poate că trăiau în corturi în timp ce toate celelalte naţiuni ridicau cetăţi întărite. Poate că trebuiau să îşi adune în grabă animalele, să îşi strângă lucrurile şi să pornească pe urma cortului, semn al voinţei divine printre ei. Poate că aveau o viaţă lipsită de confortul şi siguranţa unei cetăţi, aspră şi neliniştită, dar evreii aveau ceva ce tuturor celorlalţi le lipsea. În desaga minţii lor, îngrămădită printre toate celelalte lucruri, uneori palpitând de viaţă şi dominând existenţa, alteori ascunsă şi muribundă, evreii aveau speranţa care nu piere, nădejdea care se leagă de Dumnezeu, povestea vieţii, adevărata poveste pusă pe cuvinte de Creator. Nu erau  nişte nomazi călători prin pustiu, nişte sclavi fugiţi de la stăpân, răzvrătiţi fără nici o şansă ci formau naţiunea cu cele mai mari promisiuni, poporul cu cele mai luminate minţi, închinătorii singurului Dumnezeu. Şi aceasta făcea diferenţa între ei şi ceilalţi, aceasta transmitea Moise prin mesajul lui plin de putere, rostit de pe marginea mormântului. ” … căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încît să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?

Evreii trăiau zi de zi povestea lor, o poveste care cuprindea eliberarea din sclavie, trecea prin Marea Roşie şi Iordan, câştiga fără bătălie Ierihonul şi se opintea la Ai, o poveste care se termina (sau abia începea cu adevarat) în cetăţi primite în dar de la Călăuzitorul cel Mare.

Generaţia noastră a pierdut însă povestea. Nici nu ştim unde sau cum ni s-a întâmplat ci doar ne-am trezit într-o zi că nu ştim exact pentru ce trăim. Ne sculăm în fiecare dimineaţă, alergăm 8 sau 12 ore pe zi şi ne întoarcem la pat, răvăşiţi de oboseală. Râdem, glumim, plângem şi ne întristăm, alergăm după himere şi culegem praf în sticle preţioase. Făurim vise mici pe care le părăsim în praful pustiei deznădejdii, culegem speranţe otrăvite de pe marginea vieţii şi smulgem flori afectate de poluare din ogoarele lipsei de sens. Trăim, doar trăim! Povestea am uitat-o deşi ea era singura care ne putea vindeca de alienare, dărui sens şi hrăni speranţele trandafirii cu miros de veşnicie. Am uitat povestea şi l-am respins pe Povestitor.

Iar povestea începe aşa: „… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!