Intre Cartea vieţii si experienţă

(10 martie, dimineata – Deuteronom 10-12)

Cum am asculta un mesaj dacă am şti sigur că de el se leagă viaţa şi moartea, că el este punctul de plecare al binecuvântării sau al blestemului? Ce atenţie am dărui cuvintelor prin care am şti, fără putinţă de tăgadă, că suntem izbăviţi sau pradă distrugerii ce va să vină? În ce loc ar sta, în casa noastră, cartea care ar cuprinde cuvintele ce ne fac moştenitori ai unei bogăţii fără seamăn, Împărăţia Cerurilor, şi a unei salvări absolut necesare din mijlocul războilului care frânge prea multe vieţi? Cum ne-am creşte copiii, cu ce cuvinte şi cu ce poveşti, dacă am avea tot timpul la dispoziţie cartea care cuprinde cuvintele salvării lor, al unui viitor asigurat şi a unei vieţi protejate?

Zi de zi, cu picioarele în praf, fruntea arsă de soare şi ochii întunecaţi de prea multă aşteptare şi suferinţă israeiliţii primeau cu răbdare cuvintele lui Moise. Şi discursurile parcă nu se mai terminau, de fiecare dată mai era o învăţătură de primit, un examen de dat, legi de învăţat. Cuvinte, mii de cuvinte, pergamente fără şir şi lecţii fără sfârşit. Şi puţini dintre ei erau învăţaţi, oameni deprinşi cu literele şi cu scrierea. În rest cei mai mulţi sclavi sau fii de sclavi, agricultori şi păstori, obişnuiţi cu greul muncii fizice.

Din pustie ia naştere, în sânul unui popor ce fusese privat prea mult de accesul la educaţie, o literatură care învinge veacurile, se va îmbogăţi permanent şi va ajunge la noi plină de sevă, viaţă şi mai actuală decât oricare alta. Cum a reuşit Dumnezeu să transforme acel popor de slujbaşi ignoraţi de egipteni şi desconsideraţi de toate naţiunile într-un popor al cărţii, rămâne un mister.

S-a dovedit că secolul XXI va fi unul religios dar din păcate mistic. Chiar şi în sânul creştinismului se vorbeşte atât de mult despre experienţe personale, se pune accentul aşa de mult pe ce a trăit unul sau altul. Se construiesc prea multe predici ale experienţelor şi se rostesc prea multe mesaje subiective! Suntem asaltaţi şi aproape copleşiţi de mulţimea cântecelor ce preamăresc relaţia experimentală cu Dumnezeu, o relaţie emipirică bazată numai pe opiniile compozitorilor cu privire la Dumnezeu.

Am uitat însă ceea ce evreii au cucerit cu greu în pustiu: că noi, ca şi ei suntem poporul Cărţii, al adevăratelor cuvinte care trec dincolo de experienţele unuia sau altuia şi aduc viaţă, nădejde care nu piere, binecuvântare care rămâne, înţelepciune curată, moştenire nestricăcioasă şi ocrotire reală.  Am uitat sau ignorăm prea des faptul că Dumnezeu cel Nelimitat a decis să se autolimiteze şi să se apropie de noi prin cuvinte şi că toate cuvintele Lui le avem adunate în Cartea din colţul bibliotecii, neagră şi poate acoperită de praf.

Moise îi îndeamnă să nu uite experienţele majore la care au luat parte. Să pună acolo, în dreptul fiecăreia, pietre mari de aducere aminte şi să meargă mai departe. Dar cu privire la cuvintele primite pe munte, la cele săpate pe tablele legii şi cele trecute în pergamentele lungi Moise le spune să nu le uite niciodată. ” Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri… să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Între predică şi realitate

(9 martie, dimineata – Deuteronom 7-9)

De 40 de ani erau în pustie. Ani grei şi frumoşi, ani de răzvrătire dar şi de cunoaştere a Dumnezeului adevărat. Aveau pe ei haine care nu se învechiseră iar praful ţinutului arid nu le afectase picioarele. În fiecare dimineaţă se trezeau şi culegeau mană şi în fiecare seară adormeau cu gândul la finalul călătoriei. Ce final! Ce ţară aveau să moştenească! Erau în clasa lui Dumnezeu de atâta amar de vreme şi lecţiile parcă nu se mai sfârşeau. Au învăţat din teorie cum să se poarte unul cu celălalt, cu Dumnezeu şi fiecare cu el însuşi. Au învăţat cum să trăiască liberi şi libertatea să le fie o binecuvântare, nu un blestem. Iar lecţiile pe care nu le asimilau din teorie le plăteau scump afară din clasă, săpând morminte pentru fraţii lor, tribut al neascultării care nu se lasă frântă. Încet dar sigur aveau să afle că mai bine au urechile ciulite la teorie decât să înveţe cu ochii răvăşiţi de lacrimi şi minte devastată de frică.

Au promovat dar nota abia era una de trecere. 40 de ani de pribegie, o generaţie pierdută prin pustia setoasă de sânge şi multe pietre de aducere aminte săpate în stânca trecutului pe care nimeni nu trebuia să îl uite. Acum, cu Deuteronomul, Moise închide catalogul şi Dumnezeu este gata să îi poarte spre o nouă etapă. O ultimă lecţie, un ultim seminar al cărui examen va fi mai târziu, undeva în viitor.

Şi bătrânul Moise începe să vorbească. Îi purtase până aici ca un tată, îi iubise şi pentru ei riscase totul. De acolo, din Egiptul sclaviei, inima i se lipise de ei. O, de câte ori nu stătuse între ei şi mânia lui Dumnezeu, de câte ori nu negociase viaţa cu Atotputernicul Părinte câştigând prin har de fiecare dată. Acum le vorbeşte pentru ultima oară iar vorba-i domoală, glasul stins. Le aminteşte de trecutul lor zbuciumat încercând să enumere fiecare piatră de aducere aminte, să o şteargă de praf şi să o menţină vie în memoria lor. Le reaminteşte pericolul încuscririi cu neamurile din jur, le dă sfaturi pertinente despre cum să se comporte în ţara în care curge lapte şi miere şi încearcă să-i ferească de mândrie. Moise ştia că omul nu poate smulge prin merite nimic din mâna lui Dumnezeu, că tot ceea ce avem, tot ce primim este venit în dar de la Stăpânul ce alege după bunul plac isprăvnicul vremelnic.

Ce ne determină să ascultăm un mesaj cu atenţie? Care sunt resorturile pe care o predică trebuie să le atingă pentru a ne determina la atenţie? Să fie strigată cu aplomb şi cu degetul arătător ridicat sau să fie lină ca un izvor de apă? Să facă apel la sentimentele noastre şi prin măiestria discursului să ne arunce în melancolie? Să fie perfect argumentată sau să fie rostită de unul dintre ai noştri? Ce trebuie să conţină un mesaj astfel încât să îl ţinem minte ba chiar să ne lăsăm învăţaţi de el?

Evreii ascultau de data aceasta! Ştiau că ceea ce li se predă acum va fi probat acolo, afară, printre vecini şi prieteni, în faţa străinului sau a familiei. Ei ştiau că aceste mesaje nu vin din neant şi se duc în neant ci printre cuvintele simple ale lecţiei poate plictisitoare este strecurată ingenios viaţa şi ascunsă moartea.  Nu, realitatea nu condiţiona mesajul ci mesajul acela plăpând condiţiona realitatea ce putea să fie una binecuvântată prin ascultare sau blestemată prin nepăsare, ignoranţă sau chiar neascultare.

Noi însă ne-am schimbat optica. Alergaţi de viaţă, îmbătrâniţi de ritmul alegerilor care se cer făcute şi obosiţi de greutatea gunoaielor pe care le cărăm zilnic ne prezentăm la lecţie în fiecare duminică sau poate joia, vinerea, lunea, sâmbăta. Ne aşezăm cuminţi în bancă şi suntem gata să tăcem. Nu avem la noi nici pix, nici caiet şi nici măcar o inimă pe care să scriem. Avem în schimb burete cu care să ştergem repede ceea ce nu ne-a convenit, nu s-a potrivit cu concepţiile noastre sau pur şi simplu ne-a ofensat. Şi plecăm mai departe crezând că realitatea şi mesajul sunt două trenuri care nu au gară comună, că viaţa din biserică trebuie să fie diferită de cea de toate zilele.

În gara întâlnirii ne aşteaptă, îmbătrânită de vreme, trezirea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Adevărata poveste

(8 martie, seara – Deuteronom 4-6)

Nu ştim exact care a fost forma prin care Moise a transmis poporului predicile din Deuteronom. Poate că nu au fost decât mesaje scrise care au circulat din mână în mână, în fiecare cort al pelerinilor spre ţara promisă. Poate că i-a adunat pe toţi în jurul unui foc mare şi de acolo, folosindu-se de capacitatea unor resurse naturale de amplificare a  sunetului, le-a vorbit cu un glas ca de tunet şi toţi l-au ascultat înmărmuriţi. Poate că a vorbit doar căpăteniilor care au ascultat cu luare aminte şi au transmis cuvintele lui Moise oamenilor pe care îi reprezentau. Nu ştim cum a ajuns mesajul lui la fiecare evreu din pustie dar ştim sigur că acesta a supravieţuit veacurilor, a însufleţit generaţii şi a ajuns până la noi în forma unei povestiri de viaţă extraordinar de antrenante.

Încerc să mă închipui adeseori acolo, în pustie, lângă foc, ascultând poveştile părinţilor despre  miracolele lui Dumnezeu, hrănindu-mă cu mană dimineaţă de dimineaţă, adăpat din stâncă şi uimit de bogăţia tării promise. Îmi închipui că mesajul lui Moise a ajuns si la mine, copil sărac de evreu obişnuit deja cu pustia; că îl ascult cu urechile mele de copil şi îl înţeleg cu mintea mea maturizată prea devreme de multitudinea evenimentelor de pe drumul ce duce în Canaan. Ce spune Moise este o poveste, o poveste frumoasă şi plină de speranţă, o poveste a trecutului pe care fiecare evreu l-a trăit cu intensitate dar şi a viitorului care sună bine pentru că peste el domneşte lumina lui Dumnezeu.

Poate că trăiau în corturi în timp ce toate celelalte naţiuni ridicau cetăţi întărite. Poate că trebuiau să îşi adune în grabă animalele, să îşi strângă lucrurile şi să pornească pe urma cortului, semn al voinţei divine printre ei. Poate că aveau o viaţă lipsită de confortul şi siguranţa unei cetăţi, aspră şi neliniştită, dar evreii aveau ceva ce tuturor celorlalţi le lipsea. În desaga minţii lor, îngrămădită printre toate celelalte lucruri, uneori palpitând de viaţă şi dominând existenţa, alteori ascunsă şi muribundă, evreii aveau speranţa care nu piere, nădejdea care se leagă de Dumnezeu, povestea vieţii, adevărata poveste pusă pe cuvinte de Creator. Nu erau  nişte nomazi călători prin pustiu, nişte sclavi fugiţi de la stăpân, răzvrătiţi fără nici o şansă ci formau naţiunea cu cele mai mari promisiuni, poporul cu cele mai luminate minţi, închinătorii singurului Dumnezeu. Şi aceasta făcea diferenţa între ei şi ceilalţi, aceasta transmitea Moise prin mesajul lui plin de putere, rostit de pe marginea mormântului. ” … căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput! Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încît să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?

Evreii trăiau zi de zi povestea lor, o poveste care cuprindea eliberarea din sclavie, trecea prin Marea Roşie şi Iordan, câştiga fără bătălie Ierihonul şi se opintea la Ai, o poveste care se termina (sau abia începea cu adevarat) în cetăţi primite în dar de la Călăuzitorul cel Mare.

Generaţia noastră a pierdut însă povestea. Nici nu ştim unde sau cum ni s-a întâmplat ci doar ne-am trezit într-o zi că nu ştim exact pentru ce trăim. Ne sculăm în fiecare dimineaţă, alergăm 8 sau 12 ore pe zi şi ne întoarcem la pat, răvăşiţi de oboseală. Râdem, glumim, plângem şi ne întristăm, alergăm după himere şi culegem praf în sticle preţioase. Făurim vise mici pe care le părăsim în praful pustiei deznădejdii, culegem speranţe otrăvite de pe marginea vieţii şi smulgem flori afectate de poluare din ogoarele lipsei de sens. Trăim, doar trăim! Povestea am uitat-o deşi ea era singura care ne putea vindeca de alienare, dărui sens şi hrăni speranţele trandafirii cu miros de veşnicie. Am uitat povestea şi l-am respins pe Povestitor.

Iar povestea începe aşa: „… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Iată cuvintele

(7 martie, dimineaţa – Deuteronom 1-3)

Consideraţii generale Deuteronom

Această carte, pe nedrept uitată şi marginalizată în epoca noastră, are un loc aparte în economia Vechiului Testament dar şi în gândirea şi scrierile bisericii din primele secole. În plin proces de ispitire, după 40 de zile de post şi veghe, Domnul Isus răspunde ispititorului său folosindu-se de sabia Cuvântului etern iar ascuţişul sabiei este chiar cartea Deuteronomului din care Domnul preia citate in formularea răspunsului Său.

Deuteronomul este o carte fascinantă! Deşi titlul tradus din greacă ar fi „a doua lege”, cartea nu este o repetare anostă a regulilor stricte întâlnite în celelalte patru cărţi ale Pentateuhului ci mai curând o reafirmare a acestora, o subliniere puternică a detaliilor contractului cu Dumnezeu. Prefer numelui grecesc de Deuteronom pe cel evreiesc ce se traduce prin „iată cuvintele”, titlu care dă şi mai tare la o parte perdeaua plictiselii de pe studiul ultimei cărţi scrise de cărturarul  Moise.  Cartea cuprinde trei discursuri extinse ale conducătorului, de acum deja îmbătrânit de zile şi două imnuri evreieşti extraordinar de frumoase (cap. 32 şi 33) . Cu speranţa vederii Canaanului promis adânc îngopată în el, speranţă pe care o propovăduise an la rând şi la care visase în fiecare noapte din pustiul neospitalier,  Moise se apropie de popor şi îi spune ultimele sfaturi, îi scrie pentru eternitate ultimele gânduri. Deuteronomul este cântecul de lebădă al unuia dintre cei mai iluştri oameni pe care istoria i-a cunoscut, este consemnarea cuvintelor celui care a reuşit, prin multiple încercări, să transforme un popor de sclavi într-unul cu adevărat liber.

Deuteronomul este o carte a istoriei, a completării faptelor măreţe prin  care Dumnezeu a întărit alegerea Sa în dreptul lui Israel şi şi-a dovedit credincioşia prin respectarea promisiunilor făcute. Pentru evrei şi nu numai, aceasta cartea este ca o piatră de aducere aminte, o piedică în calea prafului uitării, o moştenire de mare preţ pentru generaţiile ce urmau. Deuteronomul este şi o carte de învăţătură: în faţa Iordanului, gata să păşească în ţara promisă, erau generaţiile crescute în pustie, groparii unei naţiuni răzvrătite ajunşi acolo singuri, fără părinţi. Pentru ei, trecerea de la cort la cetate întărită, de la viaţa de nomad la cea de popor stabil putea să fie una periculoasă şi de aceea Deuteronomul este  carte de învăţătură dar şi martor al unei vremi pe care nu trebuie niciodată să o uite: vremea pustiei. Deuteronomul este şi o carte testament pentru că are cuprinsă între  coperţile ei viaţa şi moartea ca alegeri bine definite şi extrem de personale. Cunoşteau felul în care Dumnezeu acţionase, ştiau şi motivele cimitirelor din pustia pribegiei şi vedeau bine împlinirea promisiunilor în ţara în care păşeau nu ca victorioşi ci ca protejaţi ai Marelui Stăpân. Cu toate acestea în minte, Deuteronomul le amintea permanent că aveau în faţă viaţa şi moartea, binele şi răul şi fiecare putea moşteni doar ce alegea personal.

Aproape pe fiecare filă a acestei cărţi se pot citi îndemnurile celui care a văzut slava lui Dumnezeu, a stat la sfat cu Cel Preaînalt şi a făurit tablele pe care degetul Preasfântului a săpat adânc legile eterne. Deuteronomul încheie cu cele mai frumoase note simfonia cărţilor lui Moise, cărţi ce şi astăzi ne uimesc prin acurateţe, stil literar dar mai ales învăţătură. Iar ultimele cuvinte ale lui Moise, aşa de prezente în ultima-i carte pot să fie: „Ascultă… învaţă… păzeşte şi împlineşte!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!