Minciuni oficiale

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Reclame

Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului „a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui „a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul „a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului „a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai „a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de „a fi” şi nu de „a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului „a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Şcoala pustiei

(6 februarie, dimineata – Exod 39-40)

Cortul cu toate uneltele lui erau gata. Cu schiţele pe care Moise le primise de la Dumnezeu, oamenii iscusiţi din Israel au reuşit să construiască primul locaş de închinare înaintea Dumnezeului Adevărat.

La un an după ieşirea din Egipt, la un an după miracole şi urgii desfăşurate sub ochii lor iată-i pe evrei tot în pustie punând bazele unui “templu” portabil, semn al prezenţei lui Dumnezeu printre ei. Conduşi cu mână tare spre ieşirea din Egipt, alături de un Dumnezeu care îi ajutase să înfrângă cel mai puternic imperiu al vremii, evreii îşi puteau continua marşul lor armat până în ţara promisă. Puteau continua să înfricoşeze pe oricine s-ar fi opus, puteau să cucerească tot ce le-ar fi stat în cale, doar de partea lor era Dumnezeu iar toate celelalte naţiuni erau înspăimântate. Şi cu toate acestea primul an de la ieşirea din Egipt îi găseşte în pustie ocupaţi cu ceva ce numai a pregătire militară nu semăna.

Înfierbântaţi de victoriile spirituale reputate, încrezători în forţele proprii şi în alianţa cu Dumnezeu suntem gata să ne avântăm spre alte redute, să cucerim alte înălțimi. Suntem însă uimiţi şi deziluzionaţi atunci când Dumnezeu zice stop şi ne ţine mai mult decât ne-am dori în pustiul vieţii. Ne dă coduri de conduită pe care le învăţăm uneori repede, alteori printre lacrimi, ne sfătuieşte cum să construim propriul cort al întâlnirii şi ne ajută să instituim un adevărat proces al închinării. Rămânem multe zile cu privirea spre zările unde ar trebui să ducem bătălia, suntem indignaţi de stagnarea noastră dar răzvrătirea lungeşte procesul învăţării elementelor importante. Aflăm într-un târziu că pentru Dumnezeu sunt mai importante maturitatea noastră spirituală, cămăruţa întâlnirii şi altarul închinării. Descoperim că El vrea să ne înveţe să facem faţa cu bine atât falimentelor cât mai ales succeselor spirituale şi că pentru El, relaţia cu noi este mai importantă decât orice victorie.

 

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Iscusinţa în slujba Trupului!

Întreaga tabără era în mişcare.  Se construia cortul întâlnirii, semn al prezenţei lui Dumnezeu printre ei şi toţi erau cu ochii aţintiţi înspre acolo. Când Moise a spus că va avea nevoie de materiale din partea lor pentru această construcţie, nu au stat pe gânduri, au adus la cort tot ce aveau ei mai bun; au adus mult şi de fiecare dată când se întorceau acasă tot mai găseau ceva de adus. Doar porunca lui Moise i-a oprit pentru că ar fi fost în stare să dăruiască totul, cu lepădare de sine, cu inima plină de bucurie.

Domnul dăruise pricepere lui Beţaleel, Oholiab şi multor altor bărbaţi din Israel;o  făcuse din abundență aşa cum o face şi astăzi, cu mână largă şi fără părere de rău. Apoi i-a chemat prin Moise la construcţia cortului. Ar fi putut spune nu invitaţiei lui Moise doar aveau mult de lucru, priceperea lor fiind cunoscută printre evrei. Ar fi putut să considere că priceperea vine de la ei, de la studiile din Egipt, de la experienţa cumulată sau de la insistenţa cu care au lucrat şi drept urmare nu sunt tributari nimănui. S-ar fi putut lăsa rugaţi de Moise, rugaţi de întreg poporul astfel încât atunci când se vor duce să fie aplaudaţi de toată lumea, ar fi putut îmbrăca multe atitudini caracteristice oamenilor şi astăzi. Ei însă pleacă şi îşi încep lucrul cu tragere de inimă. Nu îl fac doar să fie făcut, doar să se vadă că se munceşte şi nici măcar cu părere de rău gândindu-se la câte alte lucruri ar fi putut face în acel timp.

Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de oameni iscusiţi, iscusinţă care vine tot de la El. Iscusinţa nu este un motiv al laudei între copiii lui Dumnezeu sau un prilej de categorisire între fraţi ci un element de zidire a Trupului Lui Cristos. Orice iscusinţă din care lipseşte pasiunea dovedeşte o lucrare lipsită de vlagă. Oamenii iscusiţi şi plin de pasiune pot sa schimbe faţa comunităţii în care trăiesc, pot să determine acţiuni măreţe pentru Dumnezeu, pot să aducă Împărăţia mai aproape.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Un Dumnezeu ce poate fi înduplecat

(3 februarie, dimineata – Exod 31-33)

Exod 31

Era un om în seminţia lui Iuda, fiul lui Uri, fiul lui Hur. Acest om era departe de promisiunile pe care Dumnezeu le făcuse seminţiei lui Levi, seminţie care era capul de afiş al acelor săptămâni. Un om simplu care probabil îşi vedea de ale sale, de cortul şi familia sa, de copiii şi lucrul său. Fără să primească o revelaţie anume, fără să fie înştiinţat supranatural, omul acesta este chemat într-o zi în prezenţa lui Moise, este primit cu bunăvoinţă şi află că Dumnezeu îl alesese pentru a face lucrări măiestre prin el. Pe unii oameni Dumnezeu îi cheamă cu surle şi trâmbițe la o activitate în lumina reflectoarelor dar pentru cei mai mulţi chemarea este molcomă, vizibilă în capacităţile cu care sunt înzestraţi, în credincioşia şi devotamentul cu care se apleacă asupra unui domeniu sau altul. Aceştia sunt oamenii prin care Dumnezeu ne înnobilează în fiecare zi vieţile în mod tăcut, liniştit dar sigur, oamenii a căror strălucire va fi vizibilă decât în Împărăţia ce stă să vină.

Exod 32

Zilele treceau una după alta şi Aaron era tot mai îngrijorat. Semnele pe care le primea din tabără erau de rău augur, în fiecare zi trebuia să facă faţă câte unei răzmerițe şi  adesea auzea pe la colţuri că Dumnezeul care îi scosese din ţara Egiptului i-a părăsit şi că Moise nu a mai coborât de pe munte. Avea în faţă un popor care vedea în el singurul conducător rămas în viaţă, un popor care şi-a pierdut ţinta pentru că Îl pierduse pe Dumnezeu. Într-o dimineață şi-a luat soarta în mâini şi a decis să meargă mai departe: a  încropit în grabă un dumnezeu din argintul şi aurul evreilor, a construit un altar şi a decretat o sărbătoare.

O, de câte ori răspunsurile la rugăciunile noastre întârzie! Suntem în vale şi răspunsul de pe munte nu vrea să se arate în timpul pe care noi îl considerăm util. Numărăm secundele, minutele, zilele şi uneori anii. Când răbdarea noastră se termină, influenţaţi de evenimentele şi de cei care ne înconjoară hotărâm: fabricăm urgent un dumnezeu al urgenţei şi ne punem încrederea în el. Poate să fie o formă romantică dar eretică a lui Dumnezeu, o decizie pe care o punem în responsabilitatea Lui, un ritual amar şi chiar un adevăr înjumătăţit. Dar întârzierea lui “Moise” nu ar trebui să ne conducă niciodată la un alt dumnezeu.

Exod 33

Greşeala de ieri este tristeţea de astăzi iar păcatul făptuit este nodul amar care aproape ne împiedică să respirăm. Printre mii de cadavre, săpând la gropi în pustie pentru fraţii şi prietenii lor şi regretând jocul şi dezmăţul de ieri, printre lacrimile ce le brăzdau obraji, evreii priveau spre Moise cum intra în cort să vorbească cu Dumnezeu. Se ridicau şi se aruncau cu faţa la pământ înaintea cortului aşteptând un deznodământ firesc în mintea lor: urgiile care îi vor omorî pe toţi. Dar Moise ştia ceea ce am pus şi noi cu drag la inimă: că Dumnezeu îl cunoaşte pe nume şi că acest Dumnezeu poate fi înduplecat, că şi inima Lui este rănită atunci când a noastră sângerează.

Dumnezeu se lasă înduplecat, poporul îşi şterge lacrimile cu mâneca şi ştie că trebuie să meargă înainte. Au mai învăţat o lecţie!… oare?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Sfinţirea unui loc

(2 februarie, dimineata – Exod 29-30)

Au primit în detaliu explicaţii despre cum trebuie să arate cortul întâlnirii, despre ce vase şi unelte să conţină şi mai ales despre cum trebuie să decurgă un ritual acolo, în funcţie de eveniment sau nevoia specifică a poporului de la un moment dat. Am putea spune că toate aceste elemente, care veneau direct de la Dumnezeu, ar trebui să fie suficiente pentru ca acel loc să fie considerat sfânt, pus deoparte şi privit cu sfială de către toţi locuitorii cetăţii.

Dar nu este deloc aşa. Această parte de verset “şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea” încurcă toate socotelile. Aşadar sfinţirea unui loc nu vine din numărul şi exactitatea ritualurilor, nici din măiestria locaşului şi a elementelor care îl compun. Sfinţenia unui loc nu vine nici din solemnitatea preoţilor şi nici măcar din hainele lor încărcate de simboluri ci ea vine din prezenţa slavei lui Dumnezeu. Fără această slavă totul este o formă fără fond, un ritual fără esenţă şi cel mai grav fără finalitate, haine doar strălucitoare şi clădiri doar impunătoare.

Nu îl vom putea niciodată obliga pe Dumnezeu să sfinţească un locaş doar pentru că ne-am stabilit şi respectăm ritualuri fixe sau pentru că am construit ceva impunător căreia îi spunem biserică. Sfinţirea vine prin prezenţa lui Dumnezeu în acel loc, o prezenţă incontestabilă, remarcabilă, plină de putere.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.