Stăpâni sau slujitori

(2 februarie, seara – Matei 21:23-46)

Marele Vier avea o vie, una bogată şi frumoasă. La începutul vremurilor şi-a ales nişte vieri pe care i-a pregătit intens. I-a scos din robie şi le-a redat libertatea, s-a îngrijit să le lase drept moștenire o ţară în care curge lapte şi miere şi s-a legat să fie Domnul şi Dumnezeul lor. A locuit printre ei, i-a învăţat, călăuzit şi binecuvântat. A avut încredere îi ei şi le-a dat via în grijă şi din timp în timp dorea să primească roadele investiţiei sale.

Vierii au intrat în vie şi s-au bucurat de noua lor poziţie. Din sclavi erau acum liberi, din săraci erau acum bogaţii care puteau beneficia de roadele viei, din şomerii pustiei erau acum ocupaţi cu lucrul pentru Vierul Suprem. Zilele treceau şi se simţeau în vie ca la ei acasă. Încet dar sigur a început să le placă rolul de stăpâni ai viei, parcă le venea ca o mănuşă. Fiecare zi de plată către Stăpânul viei era o zi neagră pentru ei şi după câteva sute de ani de plăţi sistematice au decis că este suficient. Orice emisar al Stăpânului era ucis, nu aveau nevoie nici de profeţi, nici de văzători, de nici un om care venea din partea Marelui Vier. Erau ei între ei, cu picioarele bine înfipte în glia viei, stăpâni hapsâni ai lumii libere care au uitat trecutul şi nu se gândesc la viitor.

Marele Vier nu a vrut să îi considere răi şi pierduţi definitiv. Îi iubea pentru că El nu uitase trecutul şi încă planifica un viitor luminos pentru ei. S-a gândit că dacă Fiul Lui se va coborî la vie lucrurile vor fi altfel; îl vor primi cu cinstea de fiu, cu lacrimi de pocăinţă şi se vor întoarce de la calea lor cea rea. Lucrătorii viei au văzut însă în venirea Fiului o altă etapă în dezvoltarea nivelului lor de proprietari. L-au ucis şi s-au aşteptat să primească automat moştenirea lui.

În via Lui am fost chemaţi şi noi să lucrăm. Aceeaşi vie al cărei pământ a cunoscut sângele martirilor, răutatea primilor vieri, lacrimile profeţilor, moartea şi mai ales învierea glorioasă a Fiului. Cu noi istoria se poate repeta sau poate să intre pe alt făgaş. Fiecare zi este o alegere dintre a fi stăpâni ai viei sau lucrători supuşi. Stăpânii nu dau nimic Vierului, consideră că totul li se cuvine şi că via este partea lor de moştenire; lucrătorii sunt în vie pentru a aduce roadă şi roadele  lor rămân pentru că sunt încredinţate Celui Veşnic.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Reclame

Lupta pentru beneficii

(31 ianuarie, seara – Matei 20:17-34)

De cel puţin trei ani mergeau toţi doisprezece pe acelaşi drum, sorbeau cuvintele Mântuitorului, îl vedeau în acţiuni printre bolnavii şi năpăstuiții vieţii şi asistau la predicile care le cercetau inima. Erau împreună la masă, împreună în grădina în care dormeau.  Nenumăratele discuţii avute precum şi prezenţa Domnului Isus îi făcea să creadă că nu mai există lucruri noi pe care le-ar putea descoperi unul despre celălalt, că nu există secrete ascunse sau năzuinţe nerostite. Erau o familie unită, o familie reală.

Însă, într-una din zile Domnul Isus anunţă că pe agenda lor urmează Ierusalimul, judecata, batjocura dar şi învierea. Probabil că Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei nu au auzit toate cuvintele sau poate că au ascultat totul prin prisma ideii că Mesia le va fi rege, un rege ce va înfrânge puterea romană, restaura Împăraţia lui Israel şi va domni la nesfârşit. Au ştiut că vremea mult aşteptată a sosit, că nu mai era nici un moment de pierdut. Dintr-o dată, gânduri ascunse şi năzuinţe egoiste ieşeau pe scena familiei confruntând-o cu o realitate de milenii neschimbată. Împinşi de la spate de mama lor, de orgoliul şi de dorinţa lor de a controla şi de a stăpâni, animaţi puternic de ideea de a fi mari guvernatori sub domnia Domnului Isus, fiii lui Zebedei se apropie şi cer cele mai însemnate locuri ale viitoarei împărăţii, închipuită de ei. La dreapta şi la stânga împăratului vor să stea şi nu ţin cont nici de Petru, de nici un alt ucenic, au uitat prietenia ce-i lega împreună, au uitat învăţătura primită până acum, au uitat ameninţările şi bucuriile cu care s-au împărtăşit toţi. Au uitat, iar acum pentru un loc în faţă calcă prietenii, calcă familie, calcă orice pentru a-l apuca.

Scena care îi are ca protagonişti pe fiii lui Zebedei ne este aşa de cunoscută. O întâlnim la locul de muncă, pe scena politică şi cea a familiei. Oriunde este ceva de împărțit, ceva de pe urma căruia putem beneficia, oriunde este un scaun mai înalt ce trebuie ocupat acolo vor fi şi oameni care să uite tot, să calce în picioare orice pentru a obţine avantajele în detrimentul celorlalţi.

Domnul Isus nu îi ceartă puternic. Deşi scandalul în familia lor lua proporții şi probabil relaţiile nu au mai fost niciodată aceleaşi,  Domnul Isus le spune doar două aspecte pe care nu le-au luat în seamă în calculul lor, aspecte uitate adesea: “voi nu ştiţi ce cereţi” – vă incită poziţia dar uitaţi să vă întrebaţi ce presupune aceasta, ce sacrificii, ce jertfe, ce dureri aduce cu sine; “nu atârnă de mine” şi cu siguranţă nici de voi; nu puteţi cere o poziţie care nu vă este destinată, nu puteţi să alergaţi după un scaun care nu trebuie să fie al vostru.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Ochelarii sparţi ai experienţelor

(26 ianuarie, seara – Matei 17)

Suntem fiinţe limitate. Vedem lumea prin ochelarii sparţi ai experienţelor, învăţăturilor, preconcepţiilor şi tradiţiilor moștenite sau cumulate în timp. Suntem produsul mediului în care ne dezvoltăm, mediu pe care îl depăşim rar şi doar plătind un preţ mare. Felul în care ne-am format determină felul în care vedem şi ne raportăm la realitatea înconjurătoare şi adeseori raportarea şi concluziile noastre sunt tributare limitărilor la care suntem supuşi.

Aşa e acum, aşa era şi atunci, în vremea Domnului Isus. Ceasul lui Dumnezeu bătuse şi după o perioadă de tăcere şi negură grea, pe pământul promisiunii se născuse cel care trebuia să aşeze lucrurile înainte de venirea lui Mesia. Ce bucurie ar fi trebuit să fie, ce veşti pline de încurajare, speranţă ar fi trebuit să circule în Israel. Ilie, prorocul, era din nou printre ei şi venirea lui prevestea venirea lui Mesia. “Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut.” Era posibil? Să fi fost printre ei Ilie şi ei să fi ratat şansa să-i soarbă cuvintele, să-l urmeze? Era posibil ca tocmai ei, cei care aşteptau înfriguraţi schimbarea, să nu o recunoască atunci când ea a venit şi să-l ucidă pe reprezentatul ei? Da, era posibil! Da, o făcuseră. Ochii împăienjeniţi cu care priveau realitatea, punctul obtuz din care analizau realitatea, i-a împiedicat să vadă bine, să recunoască, să se bucure.

Era blestemul lor, un blestem care ne urmăreşte şi astăzi, peste mii de ani. Împovăraţi de obligaţiunile zilnice, de griji şi planuri, de dureri şi probleme, de egoism şi materialism, uităm să ne curăţim privirea pentru a vedea bine, uităm să ne-o limpezim în Soarele Neprihănirii. Trec pe lângă noi sute de ocazii în care Cerul este aproape, în care schimbarea se poate întâmpla, mesajul mult aşteptat a venit şi momentele cercetării ne sunt la îndemână. Trec şi nu suntem capabili să le observăm şi să le fructificăm în folosul nostru veşnic.

O, Doamne, dă-ne capacitatea să vedem limpede realitatea. Să o vedem în lumina Ta. Dă-ne îndrăzneala să privim oamenii, realitatea, situaţiile, pe noi înşine şi viaţa aşa cum le vezi Tu! Şi pe toate să le acordăm voii Tale.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Scânteia nădejdii ce rămâne

(25 ianuarie, dimineata – Exod 12-13)

Exod 12-13

Atunci când citim capitolele urgiilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului tindem să trecem repede peste versete. Ştim că acolo erau femei, copii, bătrâni, neajutorați. Ştim vag cam ce au însemnat fizic urgiile, dar haideţi să facem un experiment! Să încercăm să ne imaginăm evenimentele precum scenele unui film. Toate urgiile: apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti, moartea turmelor, bubele oamenilor, grindina, lăcustele, întunericul profund erau elemente ale unei realităţi terifiante. Fiecare egiptean era personaj într-un film horror din care nu se putea desprinde. Adormeau şi se trezeau în el iar moartea îi întâmpina la fiecare colţ de stradă.

Însă noaptea cea mai grea abia acum urma. Pentru egipteni era noaptea în care aveau să îşi piardă moştenitorii iar strigătul lor de durere se va auzi până departe. Pentru Israeliţi era noaptea în care, în sfârşit, ei aveau de făcut câte ceva. Aveau să înveţe valoarea sângelui şi a jertfei care îi izbăveşte de la moarte, să mănânce în grabă, pregătiţi pentru un drum pe care nu îl cunoşteau, aflaţi la ordinele unui Dumnezeu care îi uimise zile la rândul şi care acum le promitea, lor, sclavilor, o altfel de ţară, numai a lor.

În noaptea aceea, printre strigătele care se auzeau de la fiecare casă egipteană, Moise şi Aron îşi făceau drum spre palatul lui Faraon. Aveau să găsească un om plâns, temător, îngenuncheat care se recunoştea înfrânt şi le dădea lor bunul cel mai de preţ: libertatea.

Priviţi-i: peste 2.000.000 de oameni (spun cercetătorii) pornesc pe acelaşi drum. Sunt îmbrăcaţi în haine noi dar gârboviţi, au în mâinile crăpate vase de argint şi de aur iar în ochi o scânteie. După 430 de ani la ei venise Dumnezeu şi acum lăsau în urmă o ţară a durerii, fricii, lacrimilor, muncii istovitoare şi robiei pentru o ţară în care curge lapte şi miere, o ţară a libertăţii. Iar scânteia era cea a speranţei care nu piere pentru ca este legată de un Dumnezeu care îşi aduce aminte de promisiunile date.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Efectele urgiilor

(24 ianuarie, dimineata – Exod 9-11)

Exod 9

Poate că la început fusese distractiv şi chiar antrenant. Era interesant să observi de pe margine bătăliile dintre Moise şi Faraon, dintre două ideologii, dintre două sisteme spirituale. Dar deja era prea mult. Erau afectate bogăţiile lor, resursele lor de trai (vitele, recoltele), era afectată sănătatea lor (băşicile fierbinţi). Zi de zi Dumnezeul evreilor ieşea victorios. Zi de zi egiptenii sărăceau şi israeliții prosperau şi creşteau în încredere în Dumnezeul lor. Oare cum se va sfârşi totul?

Poate să fie distractiv să asculţi o idee sau alta, să urmăreşti o dezbatere cu valenţe spirituale sau alta. Dar să se transforme totul într-o afacere personală, acele idei sau discuţii să îţi afecteze profund viaţa, finanţele, sănătatea este pur şi simplu prea mult. Când eşti pe margine nu trebuie să iei nici o decizie dar când vei fi prins în horă tot ce te înconjoară va reclama decizia ta.

Exod 10

Dumnezeu scria cu ei istoria şi acea istorie se va povesti din generaţie în generaţie. Va deveni istoria dragă inimilor israeliţilor, istoria a ceea ce îi face deosebiţi printre noi: însuşi Dumnezeu a intervenit pentru ei, El i-a izbăvit, El   le-a dar un nume şi o ţară.  Dumnezeul cel Adevărat era Dumnezeul lor şi asta îi făcea mai puternici decât cea mai puternică naţiune a vremii.

Exod 11

Acolo, în corturile sclavilor, Dumnezeu avea să pregătească ultima şi cea mai cumplită dintre urgiile care s-au abătut asupra Egiptului. Nu era suficient că ţara le fusese distrusă de diverse evenimente nefaste, nici că au trebuit să convieţuiască zile cu lăcustele, broaştele, păduchii şi nici măcar că trupul lor simţise asprimea loviturilor lui Dumnezeu. Acum aveau să îşi piardă toţi primul născut. Nu poţi înțelege deplin grozăvia acestei urgii până nu eşti părinte. Nu sunt lacrimi mai amare ca acelea care îţi sunt provocate de suferinţa copiilor tăi, nu este încercare mai mare ca aceea prin care trec copii tăi.

De ce toate astea? Pentru că un om, un sistem politic, monarhic se credea suficient de puternic să Îl sfideze şi să Îl refuze pe Dumnezeu. Nu sufereau doar cei din sistem, cei care luau deciziile, suferea întreg poporul.

Oamenii de ştiinţă au analizat evenimentele nefaste care s-au abătut asupra Egiptului acelei perioade şi iată o parte din concluziile lor:

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Rolul minunilor

(22 ianuarie, seara – Matei 14:22-36)

Obosiţi, după o zi încărcată ucenicii Domnului Isus treceau de partea cealaltă (spre Ghenazaret). Se luptau cu valurile dar erau obişnuiţi să iasă învingători din această luptă. Maestrul lor rămăsese pe ţărm, urcase pe munte şi probabil se ruga acolo, singur. Trecuseră multe ore, vântul era tot mai primejdios şi ei se gândeau la minunea pe care Domnul Isus o făcuse prin mâinile lor. Oricum ar fi făcut numărătoarea nu ieşeau decât cinci pâini şi doi peşti. Cum este posibil ca din atât de puţin să  hrăneşti cu mult peste 5.000 de oameni şi să rămână 12 coşuri cu firimituri? Şi totul a trecut prin mâinile lor!

Între 3 şi 6 dimineaţa, când lupta cu valurile continua, Domnul Isus a venit la ei umblând pe mare. Petru, impulsivul Petru, pleacă spre Domnul Isus plin de credinţă dar mulţimea valurilor ameninţătoare îi sădeşte îndoială în suflet. După o experienţă aşa de puternică ucenicii simt nevoia să I se închine şi să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Teologii spun că minunile înfăptuite de Domnul Isus au avut drept rol, pe lângă efectele imediate, să-L dovedească o dată în plus drept Fiu al lui Dumnezeu. Ce rol au minunile în viaţa noastră? Mai avem noi astăzi nevoie de a vedea minune după minune şi vazându-le să credem? Cei care au fost vindecaţi de diferite boli vor sfârşi murind pentru că toţi oamenii mor, cei care au trăit rezolvarea miraculoasă a problemelor lor se vor lovi de altele. Minunile ne pot întări credinţa, da nădejde în viitor şi încredere în promisiunile lui Dumnezeu dar singura minune de care viaţa mea cu adevărat se leagă este cea a salvării propriului suflet, a înfierii în familia lui Dumnezeu.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.