Sinceritatea şi diplomaţia

(10 martie, seara – Marcu 12:1-27)

Nu era nici prima şi nici ultima dată când oamenii de vază din ţara sfântă s-au simţit lezaţi de afirmaţiile Domnului Isus. De când apăruse acest predicator din Nazaret ei nu mai avură somn. La început au crezut că nu este cineva demn de luat în seamă dar discursul plin de putere, minunile care îl însoţeau şi ascendentul pe care îl avea asupra oamenilor Îl făceau deja un om periculos.  El punea în primejdie slujbele lor,  ştirbea din autoritatea şi respectul de care se bucurau în mijlocul maselor şi îndrăznea să spună la mijlocul străzii lucrurilor pe nume, fără nici o teamă. Le-ar fi plăcut să-I poată cenzura predicile, să îşi dea acceptul pentru fiecare minune ce urma să fie înfăptuită şi dacă se putea chiar să primească lauri de pe urma lucrării Sale.

Da, El era periculos şi preoţimea vremii, cărturarii, fariseii, saducheii şi irodianii au găsit imediat un punct comun de acţiune: înlăturarea Lui. Nu conta că încălcau flagrant ceea ce propovăduiau.  Deasupra tuturor învăţăturilor cu care se hrăneau şi pe care le răspândeau în popor se ridica poziţia şi slujba fiecăruia şi aceasta trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu unul murdar.

Le trebuia un motiv să Îl ucidă, un motiv pentru care să asmută, prin intrigi bine ticluite, fie pe romani fie pe evrei   împotriva Lui. Şi adeseori îi urmăreau predicile sau Îi puneau întrebări tocmai pentru a găsi acel motiv. Acum au venit la El cu o monedă mică de argint, un dinar şi, după ce L-au lăudat puţin,  l-au întrebat dacă se cade să plătească bir Cezarului sau nu. Un răspuns afirmativ ar fi ridicat mulţimea împotriva Lui şi L-ar fi discreditat ca Mesia pentru că nimeni venit de la Dumnezeu nu trebuia să fie de acord cu subjugarea romană. Un răspuns negativ ar fi atras represalii din partea reprezentanţilor Romei. Luând moneda pe care era trecut chipul Cezarului şi cuvintele „Tiberius Caesar Augustus, Fiul Divinului Augustus” şi pe revers „Mare Preot„, Domnul Isus rosteşte memorabila replică: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

De câte ori, în pribegia noastră nu am întâlnit situaţii în care era profitabil să acţionăm ca preoţii şi cărturarii din acea perioadă? De câte ori, pentru a primi un răspuns favorabil, am periat iniţial pe cel care ne răspundea? De câte ori nu am căutat să ne înlăturăm concurenţa, de la locul de muncă sau din şcoală, din biserică sau poate dintre vecini tocmai prin întrebări ţintite al cărui răspuns, oricare ar fi fost acesta, să ne înlăture oponenţii? De câte ori nu am ticluit cuvinte cu înţeles dublu, cu ascunzişuri bine camuflate sau cu capcane bine întinse? De câte ori nu ne-am folosit, pentru a obţine un profit imediat,  de strategiile murdare aplicate şi Domnului Isus dar pe care le-am numit generic diplomaţie?

Uităm adesea că viaţa nouă înseamnă şi cuvinte noi şi învăţăm prea repede să ne tratăm unul pe celălalt cu o diplomaţie rece, distantă dar deosebit de galantă. Învăţăm repede şi să ne cântărim cuvintele în balanţa profitului de moment şi considerăm adeseori că sinceritatea profundă este doar pentru săracii naivi care nu prea au priceput cum se trăieşte viaţa.

Cuvintele noastre pot fi pâini pentru cei din jur, sărate cu sinceritate şi drese cu dragoste sau pot să fie cuţite ascuţite de răutate şi egoism dar camuflate bine în dulceaga galanterie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Cine ne preţuieste?

(21 februarie, seara – Marcu 3:1-19)

Istoria a dovedit că noi oamenii ne preţuim puţin între noi. Războaiele care s-au instalat repede pe pământul creat, ura care şi-a făcut perfid culcuş în sufletele multora încă de la început, interesele meschine, unele ascunse, altele purtate la vedere, toate acestea şi multe altele au transformat locuinţa noastră vremelnică într-o piaţă în care oamenii se vând unii pe ceilalţi la preţuri derizorii.

Am avut şi avem încă mulţi conducători de state, regi, principi, preşedinţi, generali şi oameni sus puşi care nu reuşesc să vadă în omul simplu decât carne de tun, mijloace ieftine spre împlinirea scopurilor lor „măreţe”, purtătorii poverilor personale dar mai ales ale domnilor aflaţi în funcţii. Aşa este în viaţa la un anumit nivel, aşa este şi la celălalt. Purtaţi de vântul interesului ce se schimbă repede şi bate cu putere, astăzi suntem prieteni apropiaţi ai cuiva iar mâine uitaţi în gerul amiciţiei stinse; am preţuit puţin, doar până când interesul s-a împlinit, avantajele s-au sfârşit.

Oamenii preţuiesc puţin în ochii altor oameni! Aşa este acum, aşa era şi atunci. M-a sfâşiat scena din Marcu 3:1-6. Era acolo un om cu mâna uscată, un purtător al chipului lui Dumnezeu şi acest lucru îl făcea egalul celorlalţi.  Stătea în mijlocul mulţimii ce îl înconjura şi aude din gura Mântuitorului nu cuvintele vindecări ci o întrebare adresată mulţimii: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Şi a urmat tăcerea; sabatul sau vindecarea? Grea alegere şi nimeni nu a rostit nici un cuvânt; nu le păsa de mâna uscată a nenorocitului, nici de veniturile probabil mici ale familei lui, nici de durerea zilnică sau de oprobiul din piaţa de unde se alegeau muncitorii. Era mâna lui uscată, era problema lui; ei trebuiau să respecte sabatul. În acest caz tăcerea nu a însemnat confunzie, necunoaştere ci un răspuns foarte clar: noi alegem sabatul, nenorocitul poate să rămâna aşa, mai preţioase sunt dogmele decât el.

Dar chiar dacă ceilalţi au tăcut, Cristos Domnul vorbeşte şi El preţuieşte viaţa acelui nenorocit, îl vindecă asumându-şi inevitabil sfatul murdar de afară prin care fariseii şi irodianii au hotărât să Îl piardă. El preţuieşte oamenii! O dovedeşte crucea, o dovedesc promisiunile şi răscumpărarea, ajutorul în vreme de nevoi şi prezenţa-I binecuvântată de care nu suntem lipsiţi. Preţuim mult în ochii Tatălui: nu treizeci de arginţi, un blid de linte, o palmă de pământ sau un scaun mai înalt ci atât de mult încât şi-a trimis Fiul să moară pentru a ne răscumpăra pentru Sine!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Daca am vedea deslusit…

(6 februarie, seara – Matei 23:23-39)

Soarele răsărea cu credincioşie în fiecare dimineaţa şi apunea cu regularitate în fiecare seara. Fiecare zi era copia fidelă a celei ce trecuse şi model perfect pentru cea care urma să vină. Conştiinţa era vândută la colţ de stradă pentru un ritual, o vorbă înţeleaptă, un act de bunăvoinţă reţinută; vindeau oamenii simpli, amărâţi, oropsiţi şi cumpărau cei cu dare de inimă şi derogări de lege: fariseii, cărturarii, oamenii “spirituali”. Aveau experiență de sute de ani în acest troc şi era avantajos de ambele părţi: evreii simpli aveau nevoie de împlinirea ritualurilor şi reprezentare în faţa lui Dumnezeu, fariseii şi cărturarii de tăcerea complice a primilor. Se ucideau profeţi, se jefuiau case, se complăceau în promiscuitate naţională şi nici o voce nu striga: opreşte. A, da, mai era Ioan Botezătorul în pustie dar zilele lui erau deja numărate.

În faţa națiunii, partidele spirituale ale poporului ales trebuiau să îşi păstreze imaginea imaculată şi nu puteau face asta decât prin păstrarea cu strictețe a regulilor impuse ale moralei vizibile, prin îndeplinirea legilor şi ritualurilor publice. Dreptatea, mila, credincioşia erau de mult ascunse sub colbul uitării.

Ferecau astfel, fără să ştie, cetatea şi nu permiteau să intre acolo suflul schimbării şi puterea protectivă a Dumnezeirii. Orice nu se conforma propriilor reguli era imediat respins şi categorisit ca greşit. Orice ar fi stârnit mila şi dreptatea din ei era considerat moment de melancolie peste care se trecea repede. Iar Dumnezeu îi privea cu drag de departe dorind să-i strângă “cum îşi strânge găina puii sub aripi”.

O, dacă pentru un moment ochii ni s-ar deschide şi am vedea viaţa noastră cu toate elementele care opresc atingerea lui Dumnezeu, cu toate acele credinţe la care ţinem mult şi ritualuri pe care le respectăm cu credincioşie care îl ţin pe Dumnezeu la uşa vieţii noastre, a familiei, a bisericii şi societăţii în care trăim. O, dacă am vedea desluşit pentru un moment!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Primirea adevărului

(4 februarie, seara – Matei 22:23-46)

Adevărul poate să îmbrace multe forme şi să fie întâmpinat cu multe atitudini. Există adevăr care schimbă, care dă lumină pe cărare, adevăr care eliberează şi  care mângâie. Există adevăr care doare, ce nu poate fi acceptat, adevăr care indispune şi adevăr care poate aduce moartea. Există adevăr împletit cu dragoste, cu lacrimi şi cu speranţă precum şi adevăr împletit cu violenţa care aprinde ruguri, ucide oameni, porneşte războaie.

Două categorii de oameni au venit la Domnul Isus. Ambele se considerau deţinătoarele adevărului, ambele erau gata să plănuiască moartea celui care le răsturna credinţa, le înjosea dogma şi susţinea un adevăr mai puternic decât ce erau ele în stare să accepte. Au venit la Învăţător nu cu gândul de a se  lăsa învăţate ci cu speranţa de a-L determina să cadă în ispită, să greşească şi să se dovedească astfel neadevărat. Nutreau ascuns şi dorinţa ca acest învăţător să certifice dogma lor şi astfel să îi poziţioneze superiori celorlalţi. Dar atât saducheii cât şi fariseii au plecat cu capul în jos de la întâlnirea cu Adevărul, incapabili de a-l accepta sau demonta.

Nu de puţine ori ni se întâmplă se ne întâlnim cu adevărul de-a lungul cărării. Unele sunt adevăruri simple şi care ţin de pământul acesta, adevăr pentru ziua de azi sau cea de mâine. Altele sunt mai complicate şi pentru a le înţelege ne instruim ani la rândul, pentru a le accepta facem eforturi susţinute. Sunt însă şi adevăruri care transcend viaţa noastră măsurată în minute şi secunde, adevăruri spirituale.  Adeseori aceste adevăruri le aflăm din încercările vieţii, ca şi concluzie la o perioadă dificilă sau fericită sau le extragem de pe paginile Sfintei Scripturi.  Sunt adevărurile care ne dor cel mai tare pentru că ele lovesc în dogmele noastre, în preconcepţiile dobândite de-a lungul anilor. De prea multe ori ne apropiem de Adevăr cu speranţa ca acesta să confirme ceea ce noi credem, să întărească dogmele în care suntem prinşi. Adevărurile spirituale care ne contrazic ne găsesc aflaţi în fugă, ascunşi în spatele tradiţiei, a dogmelor închise, a nepăsării. Singurul care schimbă este Adevărul primit cu o inimă şi o minte deschisă, cu sete de cunoaştere şi drag de cercetare.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Subjugarea Evangheliei

(23 ianuarie, seara – Matei 15:1-20)

Ce legătură există între oamenii răscumpăraţi şi Evanghelie? Cum o folosesc aceştia pe parcursul vieţii? Evanghelia îi cucereşte sau ei reuşesc cumva să cucerească Evanghelia? Fariseii şi cărturarii păzeau cele scrise şi cu toate acestea Domnul Isus găseşte atât de multe lucruri de judecat la ei. Cu legea la dreapta lor şi cu realitatea tot timpul în faţa ochilor, fariseii au făcut ceea ce orice creştin legalist, dogmatic face: au subjugat cuvintele vieţii,  realităţii, în loc să lupte astfel încât realitatea să fie înghiţită, transformată de aceste cuvinte.  Făcuseră din legea ce trebuia să arate către Dumnezeu, să deschidă căi către împăcare cu el, o lege care omora, judeca, găsea vinovaţi. O lege care în loc să cucerească inima semăna frica printre cei sinceri şi corupţia prin cei mulţi. Era o lege care sublinia detaliile dar trecea sub preş lucrurile mari, o lege a spălării pe mâini dar şi una care reuşeşte să eludeze respectul părinţilor. O lege a datinilor şi a moştenirilor spirituale decât o lege a apropierii de Dumnezeu.

Nu facem şi noi acelaşi lucru de atâtea ori cu Evanghelia? O subjugăm preconcepţiilor noastre, moştenite şi niciodată verificate, tradiţiilor pe care le care le purtăm cu credincioşie din generaţie în generaţie dar al căror fond l-am uitat de mult, părerilor noastre de bine şi de “aşa ar trebui să fie”. Am făcut adeseori din ea legi, reguli, modalităţi exclusiviste pe care le aplicăm mai repede celorlalți decât nouă,  în loc să O primim şi să O lăsăm aşa cum este: Vestea Bună care ne-a cucerit inimile.

Dincolo de toate regulile şi legile pe care le putem extrage din Sfânta Scriptură ar trebui să înţelegem că ea, Biblia, ne este dată pentru a pune stăvilar lucrurilor întinate care ne pot ieşi din inimă. Ea este un medicament personal, un sirop pe care trebuie să îl bem în fiecare dimineaţa pentru a nu fi otrăviţi de mersul inevitabil prin pustia lumii.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.