Sa nu profanezi

(17 februarie, dimineaţa – Leviticul 21-22)

Viaţa poate fi trăită într-o multitudine de moduri:  poate să fie una analizată, studiată şi planificată ori una în rând cu mulţimea sau pur şi simplu una târâtă, fără scopuri bine determinate, fără ţeluri de atins şi speranţe de împlinit. Mijim ochii în această lume în care nu am ales să venim şi încercăm să înţelegem, în decursul anilor, despre ce este vorba, cum se poate trăi, cum să ne raportăm la oameni, la noi înşine şi la tot ceea ce ne înconjoară. Mediul din care provenim, educaţia şi toate elementele exterioare îşi pun amprenta pe noi dar deasupra tuturor Dumnezeu a avut grijă să ne înzestreze cu raţiune astfel încât propriul drum în viaţă să fie, de cele mai multe ori, alegerea noastră.

Învăţăm în timp să acţionam şi la început privim miraţi rezultatele acţiunilor noastre. Ne miră, mici fiind, când vaza împinsă se sparge, degetul pus pe plită doare rău şi minciuna stârneşte supărarea părinţilor. Cu timpul învăţăm că sunt acţiuni cu efecte negative pe care nu trebuie să le mai facem şi că sunt acţiuni care ne aduc avantaje imediate sau de durată. Învăţăm pentru că viaţa este o perpetuă învăţare.

Evreii învăţau şi ei în pustie. Erau campaţi pentru a primi lecţii de la Creatorul Vieţii, lecţii obligatorii pentru viaţă şi care trebuiau păstrate cu sfinţenie. Una dintre lecţiile cu extemporale grele era cea legată de santictatea unor lucruri. Prezenţa lui Dumnezeu în tabără îi sfinţea pe ei şi ceea ce aveau şi de acum încolo trebuiau să se poarte cu grijă în perioada pribegiei lor pentru că ei purtau un nume ce trebuia sfinţit. Dar mai aveau în tabără şi locuri şi lucruri de care trebuiau să se apropie cu sfială şi cu mare grijă. Aşa era locul în care Dumnezeu se prezenta, aşa erau jertfele din tabără şi tot ceea ce Dumnezeu declara sfânt.

Leviticul cuprinde pe aproape toate paginile lui o poruncă pe care societatea noastră a uitat-o aproape cu desăvârşire: „să nu profanezi!”. De multe ori ne raportăm la cele ce ne înconjoară de parcă totul ar fi un dat firesc nouă, totul am putea folosi după bunul plac fără nici o regulă sau restricţie. Uităm adesea că Dumnezeul nostru nu are de a face doar cu viaţa spirituală şi cu biserica ci semnătura Lui se regăseşte în tot ceea ce a lăsat de-a lungul cărării noastre. Putem profana printr-o folosire contrară regulilor scrise de El, prin gândurile sau atitudinile noastre. Putem profana fiinţele în care El şi-a pus chipul şi asemănarea renunţând să le mai privim prin prisma destinului lor veşnic, putem profana tot ceea este bun în viaţa noastră şi care vine de la El printr-o atitudine lipsită de mulţumire şi orientată spre binele vremelnic. „Să nu profanezi!” este o lege valabilă şi astăzi pe care vom încerca să o învăţăm zi de zi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009


Garanţiile victoriei!

(16 februarie, dimineaţa – Levitic 19-20)

Veneau din Egipt, popor de sclavi conduşi de un om blând şi cu pretenţia că pentru ei luptă Dumnezeu, zeitate supremă şi deosebit de activă. Priviţi de departe de celelalte naţiuni care îi înconjurau, evreii erau un fel de naţiune ciudată, controversată şi ameninţătoare. Li se urmăreau mişcările, erau păziţi pas cu pas şi fiecare împărat căuta să facă alianţă pentru a se apăra de ei deşi cred că la început nu prea au simţit teama ci chiar s-au distrat pe seama lor. Erau ei mulţi şi poate că au reuşit să îl înfrângă pe Faraon dar iata-i în pustie. Cine să-i conducă cu mână de fier? Cine să organizeze o armată din mulţimea aceea şi cum să îi antreneze? Erau plecaţi de luni bune din Egipt dar nu depăşiseră pustia şi se auzea că au început să moară o parte dintre ei, că există neînţelegeri în tabără şi că Moise, conducătorul lor urca des pe munte şi lipsea mult. În definitiv un popor de sclavi, oricât de mare ar fi acesta rămâne un popor de sclavi.

Ceea ce toate celelalte națiuni nu ştiau era faptul că victoria evreilor nu venea din mărimea sau măiestria armatei, din geniul generalilor care îi conduceau şi nici măcar din nevoia disperată de o ţară, nevoie care îi putea împinge la o luptă pe viaţă şi pe moarte. S-au oprit în pustie nu pentru a organiza neapărat o armată, nici pentru a pune la cale o strategie militară ci pentru a rezolva aspectul ce va decide victoria sau eşecul lor de-a lungul fiecărei bătălii pe care o vor da: relaţia cu Dumnezeu. Armele puteau fi ruginite, strategia putea să aibă lacune şi forţa lor în luptă putea să fie depăşită dar nu aveau voie să pornească spre nici o bătălie fără Dumnezeu ca agent activ. S-au oprit pentru a da la o parte obiceiurile rele, a învăţa raportarea şi închinarea înaintea lui Dumnezeu şi mai ales pentru a înţelege că tot ceea ce fac onorează sau nu Numele lui Dumnezeu între ei. Poate că erau altfel, ciudaţi şi nepotriviţi contextului istoric în care se aflau, nepregătiţi pentru luptele care le stăteau în faţă, cu mentalitate de sclavi şi văduviţi de genii militare cu carieră dar ei aveau ceva ce îi va face de fiecare dată superiori: Numele lui Dumnezeu pe care trebuiau să-L sfinţească în orice circumstanţă.

Luptele vieţii vin; pentru unele suntem pregătiţi, altele ne iau prin surprindere; în cadrul unora ştim cum să acţionam iar în faţa altora credem că singurul lucru de făcut este să capitulăm. Suntem şi noi ca evreii din acele zile, refugiaţi ai lumii noastre, sclavi eliberaţi de jugul aspru al păcatului. Învăţăm cu greu că purtăm, în chipul nostru de lut, nu numai amprenta dumnezeirii ci şi Numele Celui de dincolo de Soare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009