Luher si reforma – 2

Martin Luther s-a născut în orăşelul minier Eisleben la 10 noiembrie 1483, orăşel pierdut prin pădurile Turingiei. În dimineaţa zilei următoare copilul a fost botezat. Era o veche tradiţie de a boteza copiii cu numele sfântului sărbătorit în  ziua respectivă. Cum 11 noiembrie era sărbătoarea Sfântului Martin din Tours, patron al Franţei, noul născut primii numele de Martin.

Tatăl băiatului, Hans Luder, fusese iniţial plugar dar devenise miner în minele de cupru din Mansfeld, unde fusese nevoit să se stabilească după ce-şi părăsise oraşul de baştină din cauza sărăciei lucii. După ani de trudă îşi făcuse câteva cuptoare şi ajunse cel mai însemnat dintre cei patru consilieri ai urbei.

Hans Luder era mic de statură,  noduros şi îndesat, cu ochii negrii, vii şi inteligenţi, deschis, cinstit şi drept, dar extrem de sever faţă de alţii şi faţă de sine. Avea mâna grea faţă de toţi cei şapte copii, dar mai ales de micuţul Martin, cel mai mare dintre ei, preferatul, pentru că dorea să-l educe cum trebuie şi credea că a educa înseamnă a pedepsi.

Martin a fost întotdeauna mândru de originile sale, chiar dacă în acea vreme ţăranii erau dispreţuiţi. „Sunt fiu de ţăran, scrie el mai târziu. Tatăl, bunicul şi străbunicul meu au fost cu toţi ţărani adevăraţi”

În primăvara anului 1488 la doar patru ani şi jumătate, Martin merge la şcoala comunală din Mansfeld, deprinzând ceea ce se învăţa pe atunci şi încercând să reziste sistemelor absurde şi crude de educaţie.

Un accent deosebit se punea pe învăţarea limbii latine, pentru care acei săraci începători aveau doar un abecedar si liste de cuvinte pe care să le memoreze. Tot în latină ei trebuiau să înveţe Rugăciunea Domnească, cele Zece Porunci şi Crezul Apostolic. Într-o zi până la amiază, micuţul Martin a luat de cincisprezece ori bătaie pentru că nu stăpânea tabelele gramatici latine. Martin avea un mare talent pentru muzică, talent uşor de recunoscut în multitudinea de imnuri lăsate moştenire posterităţii. Despre şcoala de la Mansfeld Luther nu-şi aduce aminte cu plăcere „Nu ne învăţa nimic de preţ, nu făceau decât să ne zăpăcească în bătăi”.

În primăvara anului 1497 tatăl său se decide să-l trimită la o şcoală din Magdenburg, fie şi din dorinţa ca fiul său să aparţină prin instrucţie păturii sociale căreia nu-i aparţinea.

Aici, Luther frecventează şcoala „fraţilor vieţii în comun”, o frăţie în care clericii şi laicii, stau alături fără să fi depus vreun jurământ. Şcoala se bucură de un bun renume dar Luther este nevoit să o părăsească după numai un an pentru că tatăl său avea probleme materiale.

După un an tatăl său îl trimite să studieze la Colegiul Sfântul Gheorghe din Eisenach unde familia avea rude. Aici îşi petrece Martin următorii trei ani, păstrând întreaga viaţă o amintire a şcolii de la Eisenach şi a profesorilor pe care i-a avut. Rudele din partea mamei la care locuieşte de abia îşi duc traiul aşa că face şi el ca şi colegii săi: merge de la o poartă la alta si cerşeşte, cântă prin biserică şi pe la case pentru un codru de pâine. Datorită vocii sale frumoase îşi găseşte adăpost  şi hrană în familia comerciantului  Heinrich Schalbe. Pe unul din fiii familiei îl şi meditează, rămânând surprins că se poate trăi şi altfel decât sub semnul sărăciei şi al cruţării pe care le cunoştea din casa părintească.

Luther putea acum să ţină cuvântări în limba latină, să scrie eseuri şi versuri. De asemenea el era capabil acum să studieze scrieri ale autorilor antichităţii intrând astfel în lumea lui Esop,Terence şi Virgil.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Reclame

Luther si reforma – 1

Cele două subiecte, Luther şi Reforma, nu pot fi studiate cu succes decât ca un tot unitar pentru că nu poţi să-l înţelegi pe Luther, independent de Reformă, şi nici Reforma, dacă Luther este scos din centrul scenei.

S-au făcut multe încercări de a-l înţelege pe Luther în funcţie de influenţa pe care el a exercitat-o asupra dezvoltării ulterioare a istoriei. Istoriografia catolică tradiţională îl consideră pe Luther un călugăr nebun, un psihopat posedat de Diavol, care dărâmă stâlpii Bisericii Mame. Pentru protestanţii ortodocşi,  Luther era un cavaler evlavios, un Moise, un Samson, un Ilie, chiar al cincilea evanghelist. Pentru pietişti, el era un apostol cu inima ca pâinea caldă. Naţionaliştii germani îl proslăveau ca fiind eroul popular si „părintele naţiunii”, teologii nazişti l-au făcut un proto-arian şi precursor al Fuhrer-lui. Este semnificativ faptul că anumite texte din scrierile lui Luther pot fi citate pentru a sprijini fiecare din aceste caricaturi. Cu toate acestea, nici una dintre ele nu ia în serios înţelepciunea de sine a lui Luther, care este punctul de start pentru o evaluare adecvată a teologiei sale. Numai doi teologi din toată istoria bisericii, Augustin şi Toma d’Aquino, ating statura lui Luther. De asemenea numai un singur corp de scrieri, documentele Noului Testament au mai fost studiate cu atâta scrupulozitate cum au fost studiate operele reformatorului de la Wittemberg.

Pe de cealaltă parte, subiectul Reformei a constituit o sursă de fascinaţie pentru zeci de mii de studenţi pe întinderea a câteva secole şi nu exista un semn că interesul ar diminua. Este o tema extrem de controversată şi asupra a foarte puţine aspecte există un acord unanim. Chiar amănuntele referitoare la fapte reale sunt contestate aprins. Deşi aproape anual se publică articole şi cărţi noi, despre acest subiect, bazate pe cercetări recente, tabloul general rareori se clarifică in timp. Aplecându-ne asupra acestor teme, vom ţine cont că înţelegerea noastră este provizorie şi că adevărul de azi poate fi interpretarea greşită de mâine.

Trebuie de asemenea subliniat că „Reforma” este un concept inventat de istorici şi folosit pentru a descrie succesiunea de evenimente în urma cărora părţi masive din populaţia Germaniei, Elveţiei, ţărilor scandinave, Olandei şi Marii Britanii au întors spatele catolicismului şi au devenit Membre ale Bisericii Protestante independente. „Reforma” nu a fost un termen utilizat la momentul respectiv şi nici pe parcursul a câtorva generaţii care au urmat. El a fost introdus în uzul comun în secolul al XVIII -lea de către istoricii protestanţi din Germania care au pretins ca pe un fapt de netăgăduit că „Reforma” a însemnat un proces prin care mase mari de creştini plini de zel, incapabili să accepte abuzurile larg răspândite de Biserica Romano-Catolică, s-au rupt de aceasta pentru a-şi urma propria lor religie purificată. Termenul însuşi de „Reformă” implică faptul că schimbările erau în bine, menite să îndrepte răul.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

De ce Iosif? Dar Augustin?

Sunt cateva intrebari care se repeta atunci cand in viata ta a intrat un copilas. Din cate am constatat eu, dupa intrebarea: „Ce este, fata sau baiat?” este cea legata de nume: „… dar cum il cheama?

Numele unui om este important!  Suntem si vom fi chemati pe nume (Isaia 43:1). De multe ori, in Sfanta Scriptura stergerea si uitarea numelui se poate constitui intr-o pedeapsa crunta iar pastrarea numelui pentru vesnicie este o rasplata mult ravnita (Isaia 56:5, Isaia 48:19). Marii scriitori ai lumii, filosofii si oamenii de stiinta au dorit ca numele lor sa ramana cunoscut si astfel, prin intermediul numelui, ei sa dainuiasca peste secole. Spunem Mihai Eminescu si ne gandim la poezie, Caragiale si ne apare in minte „O noapte furtunoasa”, Einstein si ne gandim la geniu, Adolf Hitler si ne infioram la gandul raului devenit lege, Maica Tereza si intelegem ce inseamna o viata dedicata slujirii.

E dificil sa iti alegi nume pentru bebelusul tau. Stai cumva suspendat intre prezent si viitor si te gandesti cum ai vrea, cum ar trebui sa fie strigat el, cel abia nascut. Si nu doar acum ci peste ani si ani. Iti doresti sa legi de acel nume si o poveste, o poveste care sa il inspire cand va fi mare, care sa ii dea curaj dar si sa nu il faca sa se rusineze de numele ce il poarta. Iti doresti muzicalitate in numele lui, vrei sa inlaturi orice posibilitate de diminutivare nepotrivita dar mai presus de toate se inalta rugaciunea ca El sa il cunoasca pe nume. Pe numele dat de tine! Ca El sa dea har si sa innobileze numele ales de o viata aleasa.

De ce Iosif? Pentru ca dintre toti prietenii cu care m-a haruit Tatal, Iosif a avut un rol aparte. El, om linistit si retras, ganditor si studios, discret si placut la vorba, cu o viata ca un mare indicator spre har, el mi-a marcat viata asa cum nimeni nu cred ca o va mai face. A plecat devreme dintre noi, prea devreme imi spun in fiecare zi. Inca ma intreb de ce El, Creatorul, a decis sa intre intai moartea in viata mea si apoi viata. Dar stiu ca atunci cand imi voi stiga fiul, numele prietenului meu si amintirea lui vor reveni la viata. Iosif va dainui prin Iosif. De aceea Iosif!

De ce Augustin? Am vut sa raman la primul nume, sa nu mai adaug nimic dupa el, crezand ca nu voi gasi nimic demn. Am gasit insa. Augustin tradus din latina insemna a creste, mare, venerabil dar si revenit si aceasta din urma traducere ma incanta cel mai mult. Cel care a impodobit acest nume cel mai frumos este recunoscut de catre Biserica Catolica drept sfant, de Biserica Ortodoxa drept fericit si de catre toti drept unul dintre cei patru Parinti ai Bisericii Occidentale. Este vorba de Augustin de Hipona, episcop, filosof si teolog. A cochetat cu retorica, a studiat filosofia iar opera lui teologica a avut un mare impact asupra gandirii europene si l-a influentat pe Luther. Ma impresioneaza la Augustin cautarea lui febrila dupa adevar. Trece prin mai multe etape pana ajunge crestin si niciodata nu se multumeste cu putin, de fiecare data pune intrebari si raspunsurile il determina la actiune. Pledeaza pentru separarea puterii seculare de biserica si pentru libertatea individului calauzit de har. Sinceritatea lui Augustin din Confesiuni (carte autobiografica) este cuceritoare.

De ce Iosif Augustin? Pentru ca inseamna Iosif Revenit! Pentru ca ambele nume au in spate oamenii care le-au infrumusetat, le-au dat sens.