Slujitorii şi robii

(7 martie, seara – Marcu 10:32-52)

Amvonul unei biserici, dincolo de toate valenţele pe care neîndoit le are, este şi o scenă.  O scenă este şi podiumul dirijorului de cor sau fanfară, al liderului de închinare şi vocii numărul unu a bisericii. O scenă este, adeseori, şi locul rugăciunii cu glas tare, al cântecului solo sau al îndemnului la rugăciune, al mărturiei cutremurătoare sau al poeziei care parcă nu se mai termină. Scena cere sacrificii, un comportament ales cu grijă, grimase bine potrivite, priviri cu înţeles şi vorbe drese; scena tinde să confişte pe cel a cărui greutate o suportă cu stoicism, ordonându-i să se comporte după anumite reguli stricte ale imaginii în public.

Dar cel mai nefast efect al scenelor din biserică este falsa impresie de autoritate. Omul doreşte profund ca cineva să îi ia în calcul poziţia şi autoritatea. Priviţi la multitudinea de părinţi care tocmai când ne aflăm în vizită ordonă copiilor lor un spectacol la care aplauzele sunt obligatorii sau la măreţia portarului care păzeşte cu grijă uşa din dos.  Orice centimetru pătrat pe care omul se simte stăpân în ochii celorlalţi îl va determina să se comporte cu o vădită şi usturătoare autoritate, impunându-şi respectul cu o aroganţă greu de înţeles.

Nu ştiu ce au avut în minte cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov şi Ioan! Îl urmau îngroziţi pe Domnul Isus neînţelegând prea bine mesajul Lui aşa de acid la adresa bogaţilor, doar în viitoarea împărăţie toţi vor fi bogaţi, nu? Îl ascultau şi parcă aievea auzeau că va fi bătut, scuipat şi omorât, dar ce mai contau toate acestea pentru că la urmă va învia şi împăraţia mult aşteptată avea să înceapă. Şi împărăţia însemna scene, unele dintre ele extrem de respectabile iar în cursa pentru aceste podiumuri Iacov şi Ioan au vrut să fie primii. Cerinţa lor este cerinţa omului care vrea autoritatea cu orice chip fără să se întrebe ce presupune aceasta, convins că odată ajuns acolo îi va fi bine.

Discursul Domnului Isus continuă şi nici ei, nici noi nu îl pricepem încă prea bine. Sunt atâtea scene în biserică, atâtea locuri din care putem primi aplauze, aşa de multe slujbe pe care le putem face în văzul celorlaţi şi în care carisma personală ne îndreaptă  spre o conducere cu mână de fier! Şi cu toate acestea El ne vorbeşte despre slujirea tuturor, despre robie?! Ne place să afirmăm că Dumnezeu are un mod unic de a întoarce scara de valori a lumii dar parcă nu ne-am dori-o aplicată şi în acest context. Am vrea ca adevăraţii lideri ai bisericilor, liderii de închinare sau staff-ul organizaţiilor ce Îi poartă Numele în lume, să fie primiţi cu respect, trataţi cu mare atenţie şi apreciaţi în mod unanim. Dar El ne vorbeşte despre o slujire a tuturora nu de către toţi, despre o slujbă a robilor şi nu despre o domnie a slujitorilor  şi apoi se atinge de ochii unui orb care ajung să cunoască pentru prima dată adevărata lumină.

Amvonul sau podiumul, biroul directorului de organizaţie creştină sau chiar şi diplomele teologice culese de-a lungul vremii ne pot orbi. Ne orbesc tendinţele noastre de control, orogoliile nemăsurate din poziţiile pe care noi le considerăm cheie, aplauzele mulţimii bezmetice sau laudele apropiaţilor profitori. Dar ochii orbi care primesc lumina reuşesc să vadă că Dumnezeu nu are şefi ci slujitori, nu are conducători ci robi, nu are vedete ci doar ispravnici tocmiţi cu ziua la seceriş.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Despre bogăţie

(6 martie, seara – Marcu 10:1-31)

S-a întâmplat imediat după ce creştinismului a devenit religie tolerată şi apoi oficială a Imperiului Roman. Nu mai era nici o oprelişte mare să fii creştin; pedeapsa cu moartea, prigonirile şi toate celelalte erau istorie şi acum erai liber să alegi ceea ce doreai. Ba chiar era indicat să devii creştin, puteai să ai felurite avantaje. Încet dar sigur, în sânul bisericii şi-au făcut apariţia oamenii avuţi, cei influenţi pentru care afacerile funcţionau bine şi finanţarea catedralelor impunătoare era o modă. Mesajul puternic al Evangheliei cu privire la pericolele bogăţiei a trebuit diluat pentru ca cei care suportau din portofelul gras multele nevoi bisericeşti, să nu se simtă ofensaţi. Timpul a trecut şi biserica a început să umble cu două ocale, una pentru cei simpli şi săraci, şi una pentru regi şi prinţi, cavaleri şi stăpânitori.

Istoria are urâtul obicei de a se repeta. Multe dintre mişcările evanghelice, în România şi nu numai, îşi au rădăcinile la sat, acolo unde s-a născut veşnicia. Mesajul Evangheliei privind bogaţii lumii a fost purtat adeseori cu mândrie de predicatorii pe care îi moştenim şi care cu greu îşi permiteau o bicicletă cu care să facă naveta între biserici. Nimic din ceea ce Evanghelia sau profeţii au spus despre bogaţi nu era ocolit, totul era trâmbiţat cu aplomb şi înflorit în funcţie de circumstanţă. Nu era bine să fii bogat şi ce bine că biserica locală nu avea asemenea specimene. Cu timpul însă biserica s-a mutat spre oraş, a pătruns în medii pe care nu sperase niciodată să le atingă şi a cucerit oamenii în dreptul cărora viaţa fusese foarte generoasă. Bisericile au crescut, nevoile lor s-au înmulţit, comuniştii au reuşit să înlăture zeciuiala şi singura varianta rămasă în faţa facturilor grele dar şi a orgoliilor nemăsurate a fost apelul la cei bogaţi. În schimbul ajutorului lor atât de necesar, predicatorii au fost obligaţi să-şi tempereze mesajul faţă de bogaţiile lumii, să îl dilueze şi să găsească argumente suficiente în faţa comunităţii pentru această atitudine. De, grea slujbă predicarea.

Au fost şi câştiguri în acest mers al lucrurilor. Am învăţat să vorbim temperat despre ceva ce nu cunoaştem, ce nu am experimentat. Am învăţat că bogăţia este un dat al unor oameni şi că ea nu este unica condiţie a pierzaniei veşnice. Am învăţat să ne purtăm frumos unii faţă de ceilalţi şi să trăim egali în comunitate deşi statul social sau cel financiar ne despart.

Dar au fost şi pierderi pe care nu le putem ignora pentru că ele au făcut biserica să sufere astăzi din cauza tendinţei materialiste a membrilor ei.  Am pierdut atunci când am decis să subțiem mesajul Domnului Isus pentru a nu leza pe nimeni şi nu este nimic onorabil în tendinţa unui predicator de a nu ataca anumite subiecte doar pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat. Am greşit atunci când am lăsat ca cei bogaţi şi nu neapărat spirituali să ia decizii spirituale în dreptul unora sau altora doar pentru că ei au cumpărat ceva în biserică, au pus o turlă sau turnat o treaptă. Am greşit faţă de ei, de bogaţii noştri, atunci când nu le-am stat împotriva păcatelor de care toată comunitatea ştia tocmai pentru că am fost condiţionaţi de contribuţia lor lunară. Am greşit amarnic atunci când le-am vorbit de bogăţia lui Avraam sau a lui Iov, de sumele gigantice strânse de afaceristul Solomon prin afaceri oneroase şi biruri grele, în loc să îi averitizăm fie şi numai prin cuvintele Domnului: ” mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (şi acesta este un vechi proverb evreiesc ce denotă imposibilitatea). Am greşit atunci când am preţuit mai mult haina strălucitoare şi parfumul fin decât gârbovirea credinciosului simplu ce trăieşte povara vieţii sfinte, când am privit cu interes la maşina luxoasă şi nu la miracolul vieţii noi. Şi da, am greşit crezând naiv că lucrarea lui Dumnezeu se poate face cu bani (şi cu bani); lucrarea lui Dumnezeu este lucrarea Stăpânului Universului care nu se uită cu jind la bancnotele murdare  din conturile noastre.

Dar cel mai tare mi se pare că am greşit faţă de tineri, de cei care au crescut şi ne-au văzut aşa, cu ochii pe portofel şi mâna pe Biblie, angrenaţi în construcţia de catedrale reci dar propovăduitori ai inimii schimbate. Viaţa, vorbele şi atitudinile noastre i-au învăţat pe ei că în primul rând contează să parvină, să aibă, să conducă cele mai noi maşini, să construiască cele mai cochete case, să îmbrace cele mai scumpe haine şi să vorbească la cele mai noi telefoane mobile. Iar despre Dumnezeu, despre simplitate, despre realitatea de dincolo de învelişul strălucitor dar subţire al bogăţiilor, despre importanţa vieţii noi, despre schimbare lăuntrică şi preţuirea divinului, mai puţin!… doar prin vorbe sărace şi stinse. Am greşit faţă de ei pentru că în loc să le dăm visul unei vieţi sfinte, trăită pe altarul slujirii, le dam visul pervers al unei bogăţii care piere.

Da, mântuirea nu ţine cont de mărimea bogăţiei. Este dată în dar de Domnul harului care poate să mântuiască bogaţi alături de săraci, avuţi alături de lipiţi. Dar riscurile bogăţiei rămân şi ar trebui să vorbim deschis despre asta, în acest veac al visurilor de avere ce se aştern pe pernele celor mai mulţi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!