Dumnezeul tuturor

(25 februarie, seara – Marcu 5:21-43 )

Printre primele lucruri pe care le pricepem în viaţă se numără şi apartenenţa noastră la un anumit grup social. La şcoală, printre diferite jocuri şi lecţiile aferente, înţelegem că printre noi sunt copii care nu prea ne seamănă. Poate că se îmbracă mai bine decât noi, sunt mai simandicoşi, o maşină îi aşteaptă de fiecare dată când ies şi hainele lor sunt mai strălucitoare. Creştem şi pricepem bine că ne-am născut apartinând unei categorii sociale care nu poate fi depăşită decât cu eforturi mari şi nici atunci definitiv. Odată crescuţi moştenim inevitabil „lupta de clasă”, suntem contrariaţi de diferenţele dintre grupul nostru şi celelalte grupuri, suntem supăraţi că  noi ne  considerăm nedreptăţiţi iar ceilalţi primesc spuma vieţii în timp ce noi, doar resturile; credem că meritele noastre nu sunt recunoscute şi că locurile noastre din societate sunt ocupate de ei.

Întreţinem această luptă toată viaţa şi chiar dacă este una foarte ascunsă taberele există şi graniţele dintre ele sunt foarte bine trasate. Ne simţim inconfortabil când suntem în tabăra adversă în vizită de curtoazie făţarnică şi nu ne place să vedem pe nici unul din cei ce sunt ai noştri că se mută definitiv acolo printr-o ascensiune peste noapte sau o îmbogăţire din senin.

Lupta aceasta exista şi în perioada Domnului Isus iar El a fost revendicat fără drept de apel de tabăra saracilor, a celor oropsiţi şi fără drepturi pentru că El Însuşi a ales să se nască aşa. Trăia printre aceşti oameni, le făcea bine, îi elibera şi vindeca, le promitea Împărăţia Tatălui şi pentru puţină vreme au simţit şi ei că au ceva care îi face superiori tuturor celorlalţi. Se îmbulzeau să Îl asculte, Îl urmăreau şi se mândreau cu El. Simţeau cum primesc avânt de fiecare dată când discursul Marelui Predicator cuprindea note acide şi judecăţi aspre asupra celelaltei grupări, a cărturarilor, fariseilor şi marilor învăţaţi.

Dar într-o zi unul din gruparea înfierată a venit umil la Domnul Isus. Iair, fruntaşul sinagogii, om cu vază şi cu putere, influent şi educat fusese frânt de problema din familia sa şi inima de părinte l-a determinat să uite imaginea de fruntaş pe care trebuia să şi-o apere, să-şi asume judecata celor de o funcţie cu el şi să încerce ceea ce poate era ultima soluţie, să vină la Învăţătorul din Nazaret, să se închine acolo în praf şi în văzul tuturor şi să ceară ajutor.

Cum el, fruntaşul? Păi nu judecau ei fiecare mişcare a Domnului Isus, nu considerau ei că lucrează cu Diavolul şi nu planificau ei pe ascuns moartea Lui? Nu, nu se putea, Cristos era al lor şi numai al lor şi El nu se ducea la cei din cealaltă parte a societăţii, nu făcea bine decât lor, nu acţiona decât pentru ei. Fiecare cu tabăra lui!… dar Domnul nostru pleacă şi înfăptuieşte minunea pentru că El nu este de o parte sau de alta, privirea Lui nu ne vede împărţiţi în categorii şi nici divizaţi în funcţie de interese, de provenienţă, avere sau studii. El ne vede bolnavi de păcat şi suferind după mântuire.

Ce bine ar fi dacă noi, evanghelicii şi împreună cu noi toate celelalte confesiuni creştine am învăţa că nici unul dintre noi nu Îl deţine pe Dumnezeu în mod exclusiv, că Dumnezeul nostru nu ia parte la planurile noastre de subminare a unora sau altora şi nici nu practică favoritismul, nu are uşă din dos pentru unii şi reguli duplicitare pentru alţii.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Noi şi El

(25 februarie, seara – Marcu 5:1-20 )

De multe ori aruncăm asupra creştinismului umbra propriilor păreri; suntem oameni cu opinii şi avem, de cele mai multe ori, o opinie pregătită şi pentru ceea ce înseamnă bine. Astfel pentru mulţi creştini binele judecat personal trebuie să se regăsească automat în doctrinele fundamentale ale creştinismului iar Domnul Isus trebuie să fi acţionat după cum gândim noi că ar fi fost bine. Astfel iau naştere miturile, este înlăturat adevărul Scriptural care contravine propriului bine şi ne trezim de cele mai multe ori prea departe, intransigenţi cu noi dar mai ales cu alţii, fondatori de mişcări religioase proprii şi păstrători ai „adevărului” cu marcă personală.

Judecat astfel Domnul Isus nu ar fi trebuit să permită niciodată demonilor să distrugă turma de porci. Erau porcii animale necurate pentru evrei dar gadareni le creşteau şi carnea lor era comercializată în Decapole, sursă de profit considerabil şi probabil parte a unei industrii locale înfloritoare. Putea să trimită demonii oriunde în altă parte şi ar fi avut un cuvânt de spus şi în acest ţinut. Dar El alege să răspundă favorabil demonilor şi să-şi oprească misiunea la porţile gadarenilor. Dacă nu ar fi văzut pe acel cumplit om eliberat şi porcii distruşi, ambele acţiuni arătând spre puterea miraculoasă a Vizitatorului, cred că locuitorii din Gadara ar fi fost ispitiţi să pună la cale un asasinat la adresa Celui care le stricase socotelile. Dovada puterii Acestuia însă îi opreşte şi îi determină să adopte o atitudine diplomatică.

Ce bine ar fi prins o evanghelizare în ţinutul gadarenilor cu îndrăcitul eliberat purtat ca mărturie din loc în loc. Ce bine ar fi răspuns gadarenii la o asemenea prezentare de forţă, în faţa unei asemenea minuni. Ce planuri am fi făcut noi, ce agendă plină ar fi avut fostul îndrăcit! Binele pe care îl gândim noi este însă refuzat de Domnul; la mijloc era o turmă de porci şi un nenorocit chinuit: Marele Eliberator alege să salveze nenorocitul şi să taie de pe listă porcii, interesele imediate ale oamenilor. Aşa este El, preţuieşte omul mai presus decât orice! La mijloc mai era o evanghelizare bazată pe minuni, semne şi o imagine exemplară înaintea oamenilor (imagine sticată de moartea porcilor) şi una bazată pe credinţă şi o acceptare necondiţionată. Iar El alege singura evanghelizare reală, cea din urmă, calea cea grea, partea cea dificilă.

Noi şi El. Pentru noi importante planurile şi viitorul, pentru El oamenii, doar oamenii. Pentru noi importante minunile şi imaginea înaintea celorlalţi, pentru El credinţa necondiţionată.  EL… şi noi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Liniştea de după furtună!

(24 februarie, seara – Marcu 4:21-41 )

Scris de Scumpa

După o zi plină în care este asaltat de mulţimea ascultătorilor aşa  încât trebuie să se folosească de acustica apelor pentru a se face auzit, Domnul Isus doreşte să treacă de cealaltă parte a mării, spre a-şi îndeplini ingrata misiune printre gadareni.  Dacă păsările cerului au cuiburi si vulpile  vizuini, Fiul Omului işi odihneste trupul ostenit la cârmă, pe căpătâiul unei corăbii modeste de pescari galileeni, intre doua sesiuni de invătătură şi studiu intensiv. Le vorbise despre lumina care odata pusă în sfeşnic  nu mai lasă nimic tăinuit în jurul ei, despre Împărăţia care creşte şi se dezvoltă fără ca noi să-i putem măsura neaparat fiecare dimensiune. Le vorbea exemplificând cu elemente comune, la indemâna oricărui ascultător iar ucenicilor le oferea explicaţii suplimentare in intimitate.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări  dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii,  Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă  cu capul sus la moarte  pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!