Noi, sectanţii

(5 martie, seara – Marcu 9:30-50)

Orice mişcare religioasă este bolnavă, mai mult sau mai puţin, de sectarism. Nu ne place să credem şi nici să acceptăm că alţii, care nu cred exact ca noi, care nu acţionează şi nici măcar nu se poartă ca noi, pot să fie la fel de buni şi îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu. Oricât de multe, mari şi frumoase ar fi lucrările lor, acestea sunt ştirbite tocmai de faptul că ei nu ni se aseamănă; dacă erau penticostali, baptişti, ortodocși sau catolici, carismatici sau martori atunci ceea ce au făcut era extraordinar dar aşa… avem dubii şi infirmăm imediat posibilitatea ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Un om a venit  la ucenici cu copilul său muncit de un duh mut. A crezut că este suficient, că nu trebuie să meargă mai departe, că şi cei ce trăiau zi de zi cu Domnul, trimişii cărora li s-a dat putere, capacităţi, autorizare vor putea să rezolve problema lui dar s-a înşelat. Mă întreb ce au simţit ucenicii la mustrarea directă a Domnului lor? Eşuaseră în a-L reprezenta şi acest lucru era aşa de evident.

Dar timpul a trecut şi ei s-au prefăcut că au uitat sperând că nici Domnul nu va mai lua în discuţei eşecul lor. Într-o zi însă Ioan se trezeşte vorbind şi îi spune Domnului Isus că au oprit pe unul care făcea miracole, exorcizări chiar, folosindu-se de numele Lui. Oare de ce au lăsat să treacă timpul, de ce nu l-au aratat Domnului pe acel om din start, atunci când l-au remarcat? Au preferat să acţioneze ei, să se ducă ei să îl tragă de mânecă pe impertinent, doar făcea ceva ce lor nu le ieşise şi nu avea nici un drept să acţioneze astfel. Să vină şi el după Cristos, să asculte toate învăţăturile, să îşi asume toate riscurile şi abia apoi mai vedem dacă are sau nu voie să elibereze oamenii de demoni în numele Tâmplarului din Nazaret! Pe ei nu i-a durut atât de tare că se folosea abuziv Numele Domnului ci că acel individ nu era autorizat să folosească acest nume pentru că el nu făcea parte din cercul lor exclusivist.

Domnul se uită la ei şi le vorbeşte blând despre amărâtul din exterior care făptuia acele minuni fără să-L urmeze ,  doar folosindu-se de Numele Lui . Le spune să îl accepte, că şi el contribuie, indiferent de modul în care o face, la măreţia lucrării în care sunt implicaţi şi ei. Nu îi exclude şi nici nu îi ceartă pentru că acela reuşeşte în domeniul în care ei au eşuat lamentabil. Le spune pentru posteritate: „Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” şi acest noi îi include şi pe ei, imperfecţii, cu idei de sectă.

În 2000 de ani de creştinism am trăit de prea multe ori teoria nedreaptă a neacceptării celor din exterior care încercau, diferit de noi, să lucreze în Numele Adevărului. Pentru ei am înălţat ruguri în pieţele oraşelor, am inventat noţiunea de tribunale bisericeşti, i-am anatemizat şi etichetat imediat drept eretici.  Preocupaţi cu cei din afară am uitat adesea să îngrijim de cei din interior, cei care timid şi temători călcau pe calea credinţei. Ar fi trebuit să continuăm lupta pentru ei, să îi învăţăm, să le arătăm aceeaşi deschidere, aceeaşi inimă caldă şi primitoare ca atunci când le prezentam Evanghelia.

Ne comportăm de parcă am deţine patent pe intrarea în veşnicie şi numai cum credem noi se poate face; respingem din start orice idee sau abordare care ne poate tăia avântul de depozitari ai Harului şi ne rijăm cu nonşalanţă în păstrători neîntinaţi ai Adevărului Suprem. Dar creştinismul nu este o religie în care cel mai bun câştigă, nici o competiţie în care denigrarea „adversarilor” poate să aducă vreun succes; creştinismul este o relaţie vie cu Cel ce mântuieşte prin har, alină cu nepărtinire, este  o relaţie cu Dumnezeul meu dar şi al aproapelui diferit de mine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Reclame

Între credinţă şi-ndoială

(4 martie, seara – Marcu 9:1-29)

Ce este credinţa? Un sentiment profund de încredere în ceea ce este promis? O mare încredinţare cu privire la lucrurile ascunse privirilor noastre limitate? Atât şi nimic mai mult? O noţiune filozofică cu largi aplicări în viaţa practică sau un sentiment profund şi analizabil psihologic? Credinţa se poate măsura astfel încât să putem vorbi de credinţă mică şi de credinţă mare? Şi dacă se poate măsura unde şi cum vom găsi o măsură clătinată de credinţă? Credinţa poate trece drept autosugestionare psihică mijlocită de intransigența dogmelor? Pot aplica credinţa în fiecare arie a vieţii mele? Care este diferenţa dintre credinţă şi speranţă sau dintre credinţă şi o mare dorinţă a obţine sau realiza ceva? Putem lega speranţele noastre de Dumnezeu şi să le numim apoi credinţă sau credinţa este ceva diferit cu mult mai mult decât aceastea? Mai lasă credinţa loc îndoielii, fie ea oricât de mică? Mii de întrebări cu privire la credinţă şi tot mai puţine răspunsuri! După 2.000 de ani de creştinism tot nu reuşim foarte bine să definim credinţa, să o înţelegem ca şi concept general separat puternic de propriile opinii subiective.

Ne-ar plăcea să facem risipă din credinţa noastră, să o avem în aşa de mare cantitate încât să mutăm munţii cu ea, să vindecăm bolnavii, să rezolvăm problemele lumii a treia şi să eliminăm fiecare criză din viaţa personală. Ne-ar plăcea să nu ne mai acuze nimeni de lipsă de credinţă atunci când Dumnezeu a ales calea tăcerii în dreptul nostru sau  când rezolvarea nu este ceea ce ne-am fi dorit din toată inima. Ne-ar plăcea să existe plicuri de credinţă instant sau măcar medicamente pe care să le luăm atunci când simţim că singura cale de rezolvare este cea a credinţei. Şi cu toate acestea de multe ori în conjuncturile complicate ale vieţii, în faţa problemelor sau durerilor, a descurajării sau dezastrelor, în suflet nu ne rămâne nici măcar o fărâmă de credinţă, cădem pradă depresiei sau neîncrederii.

A venit la Domnul Isus un om cu fiul său iar cazul lor era unul disperat. Probabil nu a vrut să deranjeze pe Domnul înainte de vreme şi a alergat întâi la ucenici dar aceştia nu au putut face nimic pentru fiul muncit de un duh mut. În faţa Domnului cu blestemul din familia sa, omul nostru se reculege şi vorbeşte cu atenţie.  Cred că experienţa cu ucenicii îi distrusese o parte bună din speranţa cu care se îndreptase către grupul ce înconjura pe Eliberatorul din Nazaret. „Dar dacă poţi face ceva…” şi găsesc aici tristeţea întreagă a sufletului căzut sub greutatea poverii care a aşteptat prea mult pentru o rezolvare ce a întârziat să apară, pentru o soluţie care nu s-a dat găsită.

„Tu zici: „Dacă poţi!”… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” „Da?! toate?! şi eliberarea acestui oropsit?! Atunci cred Doamne, cred din toată inima mea!…” poate am fi strigat noi marcaţi de încărcătura emoţională a momentului. Nu ar fi contat ce este în interiorul nostru, ce simţim sau credem pentru că importantă era eliberarea şi pe ea am fi pus noi accentul şi nu pe credinţă. Dar acest om are un moment de luciditate deprimantă şi rosteşte ceea ce cred că a rămas în istorie adevărata faţă a credinţei pentru omul aflat sub cer: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Ne trăim viaţa între credinţă şi-ndoială şi acest lucru este un adevăr verificat. Oricât de rotund şi bine ar suna discursurile marilor predicatori, oricât de motivaţionale ar fi cărţile marilor oameni ai credinţei ştiu şi ştiu bine că acolo, la uşa dormitorului unui bolnav de cancer sau altă boală incurabilă, în realitatea alertă în care detaliile se schimbă cu rapiditate, în mijlocul bucuriilor efemere sau a lacrimilor de durere, acolo şi pretutindeni altundeva, sufletul meu va fi umbrit de îndoială şi înălţat de credinţă. Nu îmi tăgăduiesc Domnul dar mă îndoiesc cu privire la mine, la viaţa mea şi mai ales cu privire la cantitatea de credinţă pe care am reuşit să o strâng şi risipesc de-a lungul pribegiei mele.

Cred, Doamne! Înlătură-ndoiala mea!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!