Loialitate ce rămâne!

(16 februarie, seara – Matei 27:51-66)

Era un om bogat din Arimatea, Iosif, şi el ucenic al Domnului Isus dar care niciodată nu a ieşit în evidenţă, care a urmărit minunile şi învăţăturile Domnului de pe margine, care a fost prezent la crucificare şi a văzut durerea pe care romanii aflaţi sub cârmuirea mai marilor lor o răspândeau. Ştia că această crucificare îi va împrăştia şi înfiora pe ucenicii de aproape şi cunoştea bine durerea pierderii speranţei pe care ei o simţeau. O cunoştea pentru că şi el a văzut în Isus pe Mesia, Răscumpărătorul cel mult aşteptat, Trimisul lui Dumnezeu. Toate speranţele lor, ale lui şi ucenicilor vizibili sau care l-au urmat pe Domnul Isus de departe, erau crucificate acolo.

Iosif  putea să fugă departe de cruce, să îşi şteargă lacrimile şi să îngroape repede toate nădejdile acolo pe dealul Golgotei, să plece şi să uite  acest episod amar din viaţa lui. Putea să scuipe şi să batjocorească în rând cu mulţimea, să se simtă trădat, înşelat şi să-şi renege învăţătorul. Putea să fie deja departe, atent să nu fie urmărit şi gata să nege orice legătură cu cel din Nazaret.

Alege însă ceea ce era mai dificil de făcut, iese dintr-o dată din anonimatul care îl putea proteja şi îşi declară public apartenenţa la cel crucificat. Îl îngroapă pe Domnul Isus în propriul mormânt şi pleacă lăsând să se ştie cine este acela care a intervenit pentru proscrisul din Nazaret. Îşi asumă pericole, trece peste părerea preoţilor şi a mulţimii, se face dator lui Pilat, ignoră chiar şi durerea adâncă din propriul suflet şi rămâne ucenic loial atunci când motive pentru o astfel de loialitate nu mai erau.

Iosif din Arimatea ne învaţă şi astăzi lecţia pe care ne-o preda Habacuc în cartea sa. Chiar dacă toată lumea din jur se prăbuşeşte, lacrimile au izvor nesecat şi dreptatea este un mărgăritar de mare preţ ascuns bine celor ce tânjesc după el,  chiar dacă sărăcia creşte şi cerul rămâne plumburiu şi fără răspuns iar speranţa a murit lăsând loc deznădejdii, omul care Îl urmează pe Cristos rămâne loial şi gata de acţiune. El ştie că dincolo de toate circumstanţe cenuşii ale vieţii stă un Dumnezeu strălucitor!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Reclame

Şi eu un Pilat?!

(14 februarie, seara – Matei 27: 1 – 26)

Pilat dispreţuia Iudeea şi ura faptul că ajunsese guvernator în acel colţ uitat de lume dar înţesat de probleme, superstiţii ieftine şi ritualuri pe care pur şi simplu nu le înţelegea. Nu de puţine ori cădea pe gânduri cu privirea în zare plimbându-se aievea pe colinele oraşului etern, răsfăţându-se în elegantele băi publice şi participând la frumoasele evenimente mondene. Dar în politică este ca în viaţă, astăzi sus mâine jos, astăzi preferat iar mâine un ingrat . Împăratul nu îl mai avea la inimă şi acum trebuia să putrezească la marginea imperiului printre aceşti păgâni. Îl mai delecta, din când în când, posibilitatea de a ucide cu sânge rece câţiva dintre evreii veşnic puşi pe harţă, întotdeauna gata de revoltă.

Şi în acea dimineaţa evreii aveau chef de ceartă. Îi aduseră la palat un împricinat pe motive religioase şi cereau cu  neruşinare răstignirea lui cât mai rapidă şi neobrăzaţii îl avertizară că dacă nu făptuieşte repede ce vor ei îl vor acuza de lipsă de prietenie cu Cezarul. Multe dureri de cap îi dădea această palmă de pământ!

Ştia că Isus din Nazaret nu este vinovat, ştia că la mijloc sunt maşinaţii politice şi ştia că îi era în putere să oprească acest complot, doar el era guvernatorul, reprezentantul Cezarului, el avea armatele şi el avea puterea. Iar perfidia acestor acuzatori merita o palmă peste obraz dar… se apropie de Prinţul Salvării şi nu văzu îl El decât un om îmbrăcat într-o haină ruptă şi plină de sânge, cu faţa desfigurată de palmele şi pumnii primiţi. „Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” întrebă Pilat cu glas răsunător şi aproape distrat. Ce putea răspunde acest oropsit al sorţii, acest neglijat al zeilor, acest bărbat sărman care nu ştia să se pună bine cu partidele politice din ţara lui. Auzi, împărat… „Da, sunt!” veni răspunsul blând dar care nu lăsa nici o urmă de îndoială. Ce siguranţă în glas! Pilat s-a întors către Isus şi a început să îi turuie toate acuzaţiile pe care le auzise dar nu primi nici un alt răspuns. „Stăpâne, stăpâna mea şi soţia ta îţi transmite să nu ai nimic de a face cu neprihanitul ăsta!” „Pleacă, ieşi afară!” urlă Pilat sătul de Iudeea şi de toate superstiţiile ei. El era bărbat de arme, nu credea în vise.

Îl târî pe Isus la locul de judecată, îl aduse şi pe Baraba şi îi supuse alegerii poporului. Nu-i venea să creadă ce scandau evreii: îl doreau pe criminalul de Baraba în locul Celui despre care auzise de bine. Ce putea face, avea o regiune de condus, ura revoltele, nu mai avea nevoie de alte vorbe rele despre el la Cezar. „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” le strigă spălându-şi cu furie mâinile. Sărmanul Pilat nu ştia că apa nu poate să spele crima şi să înlăture pata de sânge nevinovat de pe sufletul lui.

Îl judecăm pe Pilat dar de câte ori nu suntem în postura lui? Avem puterea, putem decide ce este bine, putem lua apărarea celui care pare slab şi neajutorat, căzut şi fără putere dar propriile interese, propria imagine şi avantajele tăcerii sunt mult mai atrăgătoare. Decidem să rămânem ascunşi, să plecăm şi să pasăm decizia ajutorului în mâinile altuia în timp ce pe mâinele noastre apa spălării încă nu s-a uscat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009