Scânteia nădejdii ce rămâne

(25 ianuarie, dimineata – Exod 12-13)

Exod 12-13

Atunci când citim capitolele urgiilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului tindem să trecem repede peste versete. Ştim că acolo erau femei, copii, bătrâni, neajutorați. Ştim vag cam ce au însemnat fizic urgiile, dar haideţi să facem un experiment! Să încercăm să ne imaginăm evenimentele precum scenele unui film. Toate urgiile: apa prefăcută în sânge, broaştele, păduchii, muştele câineşti, moartea turmelor, bubele oamenilor, grindina, lăcustele, întunericul profund erau elemente ale unei realităţi terifiante. Fiecare egiptean era personaj într-un film horror din care nu se putea desprinde. Adormeau şi se trezeau în el iar moartea îi întâmpina la fiecare colţ de stradă.

Însă noaptea cea mai grea abia acum urma. Pentru egipteni era noaptea în care aveau să îşi piardă moştenitorii iar strigătul lor de durere se va auzi până departe. Pentru Israeliţi era noaptea în care, în sfârşit, ei aveau de făcut câte ceva. Aveau să înveţe valoarea sângelui şi a jertfei care îi izbăveşte de la moarte, să mănânce în grabă, pregătiţi pentru un drum pe care nu îl cunoşteau, aflaţi la ordinele unui Dumnezeu care îi uimise zile la rândul şi care acum le promitea, lor, sclavilor, o altfel de ţară, numai a lor.

În noaptea aceea, printre strigătele care se auzeau de la fiecare casă egipteană, Moise şi Aron îşi făceau drum spre palatul lui Faraon. Aveau să găsească un om plâns, temător, îngenuncheat care se recunoştea înfrânt şi le dădea lor bunul cel mai de preţ: libertatea.

Priviţi-i: peste 2.000.000 de oameni (spun cercetătorii) pornesc pe acelaşi drum. Sunt îmbrăcaţi în haine noi dar gârboviţi, au în mâinile crăpate vase de argint şi de aur iar în ochi o scânteie. După 430 de ani la ei venise Dumnezeu şi acum lăsau în urmă o ţară a durerii, fricii, lacrimilor, muncii istovitoare şi robiei pentru o ţară în care curge lapte şi miere, o ţară a libertăţii. Iar scânteia era cea a speranţei care nu piere pentru ca este legată de un Dumnezeu care îşi aduce aminte de promisiunile date.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Reclame

Efectele urgiilor

(24 ianuarie, dimineata – Exod 9-11)

Exod 9

Poate că la început fusese distractiv şi chiar antrenant. Era interesant să observi de pe margine bătăliile dintre Moise şi Faraon, dintre două ideologii, dintre două sisteme spirituale. Dar deja era prea mult. Erau afectate bogăţiile lor, resursele lor de trai (vitele, recoltele), era afectată sănătatea lor (băşicile fierbinţi). Zi de zi Dumnezeul evreilor ieşea victorios. Zi de zi egiptenii sărăceau şi israeliții prosperau şi creşteau în încredere în Dumnezeul lor. Oare cum se va sfârşi totul?

Poate să fie distractiv să asculţi o idee sau alta, să urmăreşti o dezbatere cu valenţe spirituale sau alta. Dar să se transforme totul într-o afacere personală, acele idei sau discuţii să îţi afecteze profund viaţa, finanţele, sănătatea este pur şi simplu prea mult. Când eşti pe margine nu trebuie să iei nici o decizie dar când vei fi prins în horă tot ce te înconjoară va reclama decizia ta.

Exod 10

Dumnezeu scria cu ei istoria şi acea istorie se va povesti din generaţie în generaţie. Va deveni istoria dragă inimilor israeliţilor, istoria a ceea ce îi face deosebiţi printre noi: însuşi Dumnezeu a intervenit pentru ei, El i-a izbăvit, El   le-a dar un nume şi o ţară.  Dumnezeul cel Adevărat era Dumnezeul lor şi asta îi făcea mai puternici decât cea mai puternică naţiune a vremii.

Exod 11

Acolo, în corturile sclavilor, Dumnezeu avea să pregătească ultima şi cea mai cumplită dintre urgiile care s-au abătut asupra Egiptului. Nu era suficient că ţara le fusese distrusă de diverse evenimente nefaste, nici că au trebuit să convieţuiască zile cu lăcustele, broaştele, păduchii şi nici măcar că trupul lor simţise asprimea loviturilor lui Dumnezeu. Acum aveau să îşi piardă toţi primul născut. Nu poţi înțelege deplin grozăvia acestei urgii până nu eşti părinte. Nu sunt lacrimi mai amare ca acelea care îţi sunt provocate de suferinţa copiilor tăi, nu este încercare mai mare ca aceea prin care trec copii tăi.

De ce toate astea? Pentru că un om, un sistem politic, monarhic se credea suficient de puternic să Îl sfideze şi să Îl refuze pe Dumnezeu. Nu sufereau doar cei din sistem, cei care luau deciziile, suferea întreg poporul.

Oamenii de ştiinţă au analizat evenimentele nefaste care s-au abătut asupra Egiptului acelei perioade şi iată o parte din concluziile lor:

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Limitele suferinţei

(22 ianuarie, dimineata – Exod 4-6)

Exod 4

Moise cunoştea bine secretele negre ale Egiptului. Ştia cât de aspru sunt trataţi fraţii lui acolo, cunoştea şi mijloacele de asuprire ale egiptenilor. Se pare că atunci când fugise din Egipt, Moise spuse un adio definitiv ţării. Eşecul de a apăra poporul din care provenea cântarea greu în el. Iar acum, când Dumnezeu îl trimite, Moise stă pe gânduri şi este înclinat să refuze. De ce ar mai încerca să facă același lucru ce odată i-a ieşit rău? Şarpele stăpânit (Diavolul), lepra vindecată (păcatul), apa transformată în sânge (mijlocul de salvare) erau toate în puterea Celui care îl trimetea; misiunea lui era acum sub coordonarea directă a lui Dumnezeu şi cu toate acestea Moise refuză.

Ştia că este gângav. Ştia că acest defect l-a urmărit toată viaţa aducându-i multe momente penibile sau dificile. Şi cu toate astea Moise refuză posibila ofertă de vindecare. Pleacă de la întâlnirea cu Dumnezeu tot bâlbâit, dar, de data aceasta, un bâlbâit care avea un mandat extrem de important.

Moise, blândul Moise, învăţa să meargă la porunca lui Dumnezeu chiar şi atunci când nu avea toate informaţiile, chiar şi atunci când eşecul părea doar o chestiune de timp. Moise trebuia să înveţe să se încreadă în Dumnezeu dar procesul acestei învăţări a fost tot timpul unul dureros şi anevoios.

Exod 5

Începe bătălia. Faţă în faţă vor fi puşi acum Faraon, reprezentantul celui mai puternic imperiu al vremii şi Moise, reprezentantul unui popor de sclavi şi al lui Dumnezeu. Faraon se considera mare preot al tuturor dumnezeilor din Egipt, inclusiv al Dumnezeului pe care îl puteau avea sclavii aceia, evreii. Astfel, propunerea cu care a venit Moise nu numai că era una neîntemeiată şi făcută special pentru a-i opri pe oameni de la muncă dar îl şi jignea profund. El, Faraon, ar fi trebuit să ştie de năzuinţa acestui Dumnezeu. Cumva aceşti sclavi îi puneau la îndoială preoţia?

Aşa a început o perioadă şi mai grea pentru evrei. Dar fusese o perioadă ce se anunţa mai uşoară; Moise venise cu speranţa că Dumnezeu îşi adusese aminte de poporul său şi de promisiunile pe care i le făcuse. Moise vorbise despre eliberare, despre o viaţa mai bună, despre acea ţară promisă de mult în care curgea lapte şi miere. Iar acum se alegeau cu un Faraon supărat pe ei, pus să îi distrugă.

De ce a ales şi alege Dumnezeu, adeseori, calea cea mai complicată de rezolvare a unei probleme? Putea să îl ucidă pe Faraon sau să îl determine aşa de uşor să îi lase pe evrei să plece. Putea să intervină aşa de miraculos şi de rapid încât toată lumea să fie mirată. Putea să facă toate semnele dintr-o dată, putea şi putea şi putea. Ştim de cele mai multe ori toate căile prin care Dumnezeu putea să intervină pentru noi şi nu a făcut-o, dar înţelegem greu că pentru Dumnezeu e mai importantă inima şi educarea noastră decât spectacolul care să ne încânte şi să ne rezolve pe moment.

Exod 6

Moise s-a dus să vorbească din nou poporului din cuvintele lui Dumnezeu. Le-a spus din nou aceleaşi promisiuni, întărindu-le dar poporul nu a mai ascultat. Greaua robie, jugul aspru al egiptenilor, deznădejdea cruntă în care se trezeau în fiecare dimineaţă i-a împiedicat să audă. Şi Dumnezeu nu s-a supărat.

Există o limită de la care robia, deznădejdea, lacrimile cântăresc prea mult. O limită pe care nu  o trecem toţi dar unii, poate apropiaţi, o trec. Este limita la care orice judecată trebuie să înceteze, orice vorbă aspră nu îşi are locul. Este limita la care nici promisiunile, nici gândurile despre cât de bine va fi în viitor nu mai pot avea efect. Ce este de făcut atunci, pentru oamenii aflaţi dincolo de limită? O voce caldă, o apropiere plină de dragoste, un umăr dedicat lacrimilor, o slujire a lucrurilor mărunte sau a celor mari pot să fie căi către alinare. Dacă mâinile lor nu se mai pot ridica spre cer, se vor ridica ale noastre, dacă glasurile lor sunt prea stinse pentru a putea fi auzite, se vor auzi ale noastre pentru ei. Şi nu vom uita niciodată, pentru noi, pentru ei, ca Dumnezeul nostru alină dincolo de orice limită.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cele două împărăţii

(21 ianuarie, seara – Matei 14:1-21)

Acţiunea din Matei 14 se desfăşoară pe două planuri care se diferenţiază net. La începutul capitolului suntem duşi în apartamentele lui Irod unde are loc un praznic. Cred că toţi bogaţii acelui moment s-au adunat în jurul lui Irod, doar era un eveniment monden care nu trebuia ratat. Îmi închipui hainele, machiajul şi strălucirea lor. Aveau nevoie de toată strălucirea pe care o puteau aduna pe ei şi în jurul lor pentru a putea acoperi goliciunea, putrezirea interiorului lor.  Ei erau cei care adunau de la nenorociţii din stradă, ei erau cei care în numele apărării, al binelui şi al dreptăţii asupreau oamenii simpli şi îi jefuiau cu orice ocazie. Aprins de alcool, de senzualitate dar şi orientat mai degrabă spre politică decât spre persoană, Irod acceptă propunerea şi-l ucide pe Ioan Botezătorul.

Trist este însă că astfel de cercuri, astfel de oameni decid lucruri care au repercusiuni asupra celui de-al doilea plan. Aici întâlnim oameni simpli, năpăstuiţi, oameni care încearcă să îşi trăiască viaţa înaintea lui Dumnezeu. Moartea lui Ioan Botezătorul îl întristează pe Domnul Isus, îi pune pe gânduri pe ucenici şi produce o adevărată mişcare socială printre cei care vedeau în Ioan pe unul de-al lor, aproape un izbăvitor. Dar ce le păsa curtenilor ce benchetuiau de aceste aspecte legate de muritorul de rând?

Trăim de multe ori cu dorinţa ca Dumnezeu să împace cele două planuri, sa coboare munţii şi să ridice văile. Ne-ar fi mai uşor aşa, piciorul nu ne-ar mai aluneca, invidia nu ar mai muşca din noi şi nu am trăi fiecare zi cu teama că vor mai inventa ceva care să ne îngreuneze jugul vieţii. Dar rareori Dumnezeu acţionează aşa. Trist, dorind să fie singur cu gândurile şi poate cu lacrimile Lui, Domnul Isus se uită spre gloata care se îndrepta spre El. Erau oameni aşa de simpli, erau bolnavi, erau lipsiţi, erau goi. Le-ar fi putut promite o viaţa mai bună, instaurarea unui împărat căruia să îi pese. S-ar fi putut duce la palatul lui Irod şi să-l tragă la răspundere, să-l jertfească norodului supărat. Ar fi putut răsturna sistemul sau pur şi simplu să le ceară să vină mâine, astăzi este prea trist. Ar fi putut toate astea dar a preferat să-i fie milă, să vindece şi să le dea de mâncare.  Acesta-i Dumnezeul nostru! El ne-a cucerit inima şi ne transformă zi de zi într-un chip tot mai asemănător cu al Său. Ce mare bucurie şi responsabilitate!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.