„Adam si Cristos” – mostenirea lasata de Iosif Birau

coperta - Adam-CristosA trecut mai mult de un an de când Soarele Nepihănirii şi-a mai retras de pe pământul ostenit o rază.

Aici, în prezentarea firavă a moştenirii lăsate de Iosif, ar trebui să înşiruim diplome şi să adunăm titluri, experienţe şi performanţe,  să convingem că fiecare cuvânt cuprins între coperte merită citit, gândit, analizat. Despre  Iosif Birău  putem spune însă că „a fost”. Găsise, mai devreme decât atât de mulţi dintre noi, o cale prin care să fie cu adevărat, să existe şi existenţa lui să conteze pentru noi, ceilalţi, să îmbogăţească vieţi şi să aţintească priviri spre Cel ce „este” de-a pururi. Blândeţea fiecărei apropieri, cumpătarea fiecărui cuvânt, frumuseţea fiecărui gând făcură din Iosif un om, unul cu mult mai aproape de Cristos decât de Adam.

Moartea, timpurie am tinde să spunem, l-a răpit mutându-l în veşnicie dar Domnul vieţii ni-l va reda pe deplin în ziua revederii. Până atunci punem stăvilar uitării şi redăm celor mulţi „cântecul de lebădă” al gânditorului Iosif, cuvintele adânci ale teologului îndrăgostit de Sursa studiului său.

Un înger a plecat dar cuvintele lui rămân printre noi.

Cartea „Adam şi Cristos”, apărută cu sprijinul edituri Casa Cărţii, este mărgăritarul pe care Iosif îl lasă posterităţii. Puteţi comanda această carte lăsând un comentariu aici cu toate detaliile de livrare (comentariul nu va apare pe blog) sau prin e-mail la office@gramma.ro. Costul uneia este de 10 RON (la care se adaugă taxele poştale dacă nu sunteţi din Arad) – sumele provenite din vânzarea cărţii se vor direcţiona integral familiei Birău, cea care a susţinut integral apariţia volumului.

Reclame

John Wycliffe – a doua parte

Conflictul cu Biserica. Teologia lui Wycliffe

John Wycliffe avea o gândire teologică revoluţionară. El considera că oamenii sunt predestinaţi fie  la mărire, fie reprobaţi. Astfel, Biserica fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici comunica, nici excomunica.  Având în vedere că oamenii sunt predestinaţi, indulgenţele cumpărate cu bani pentru păcatele viitoare sau cele trecute nu au nici o valoare fiind chiar contrare voii lui Dumnezeu.

Pentru Wycliffe tainele bisericii au doar valoare simbolică. El nu admite transsubstanţierea elementelor la Cina; din punctul lui de vedere natura pâinii şi a vinului rămâne neschimbată în Sfânta Cină chiar dacă Isus Hristos este prezent în chip moral.

Wycliffe s-a ridicat de asemenea împotriva cinstirii icoanelor, a sfinţilor şi a moaştelor. Pe măsură ce au trecut anii el a devenit tot mai radical şi a ajuns să considere că Roma este „sinagoga lui Satan” iar papa este Antihristul. Alegerea şi numirea papei de către cardinali, spunea el, este o invenţie diabolică. A declarat de asemeni că sursa întregii doctrine creştine este Biblia, care poate fi citită şi înţeleasă de oricine fără să fie nevoie de interpretare din partea bisericii. Pe lângă denunţarea abuzurilor clericale, Wycliffe a susţinut că nimeni nu deţinea niciun fel de autoritate în afara harului lui Dumnezeu. Astfel, dacă clerul păcătuia el nu se situa în harul lui Dumnezeu şi îşi pierdea autoritatea.

În 1377 Wycliffe este chemat să îşi justifice teoriile în faţa unui tribunal eclesiastic, tribunal la care se duce însoţit de susţinătorii ideilor sale şi de o mare escortă militară. Aici i se interzice să îşi mai popularizeze ideile şi îi sunt extrase din lucrări 18 puncte pe care adversarii săi le-au considerat eretice şi pe care le-au trimis la Roma. Papa Grigore al IX-lea a cerut o cercetare atentă a scrierilor lui Wycliffe şi dacă era găsit eretic să fie arestat sau trimis la Roma pentru a fi judecat. Arestarea şi nici judecarea nu a fost însă posibile datorită situaţiei politice care îi era favorabila lui.  La începutul anului 1378 Wycliffe aştepta să fie judecat din nou la Lambeth dar şi de data aceasta, datorita intervenţiei casei regale, magistraţii s-au arătat indulgenţi cerându-i numai să înceteze în a mai predica.

Una dintre cele mai mari realizari ale lui Wycliffe este traducerea în limba engleză a Bibliei, traducere care va ajuta la răspândirea reformei în rândul poporului. De asemenea el  va înfiinţa un grup de predicatori ambulanţi, numiţi „lollarzi” (bâlbâiţi), predicatori ce vor raspandi ideile sale. Wycliffe a pus la o parte limba latină, considerată în acea vreme limba savanţilor şi a publicat tratate în limba engleza pe care le-a răspândit în popor şi care conţineau un număr impresionant de citate biblice şi ironii la adresa papalităţii. După traducerea Bibliei în limba engleză şi răspândirea tratatelor Wycliffle devine părintele prozei engleze.

Dacă până în 1381 Wycliffe se bucura de susţinerea casei regale, evenimentele din acest an şi mai ales din cauza bazei ideologice pe care a oferit-o revoluţionarilor prin lucrarile sale aveau să ducă la pierderea acestei susţineri. La sinodul de la Londra din 1382 sunt condamnate 24 din tezele sale iar în urma altui sinod este înlăturat de la catedra universităţii. Retras la parohia Luttherworth scrie opera sa numita Trialogus sub forma de conversaţie dintre adevăr, minciună şi înţelepciune în care îşi expune ideologia

La 28 decembrie 1384 suferă un atac de apoplexie şi moare după trei zile. În 1415 se hotărăşte arderea scrierilor sale şi dezgroparea şi arderea trupului său.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Moartea – versiunea ebraica

Moartea în Vechiul Testament

1. Mavet (substantiv) înseamnă moarte. Vechiul Testament reuşeşte să contureze mai multe însemnătăți ale cuvântului moarte.

–    Astfel, moartea, imediat după păcatul primilor oameni, este parte integrantă a realităţii în care trăieşte prins fiecare om. Moartea este inevitabilă pentru orice om (Ps. 89:48),  neprihănit (Num. 23:10) sau nu (Ezec. 18:23).

–   În timp ce moartea neprihăniţilor este scumpă (Ps. 116:15) şi considerată o formă de adormire, pentru cei păcătoşi moartea este privită ca o formă de pedeapsă (Deut. 21:22). Venită după o viaţă lungă şi îndestulată, moartea nu primeşte în Vechiul Testament o conotaţie negativă ci este considerată un proces natural. Atunci când moartea survine „înainte de vreme” ea aduce cu sine sentimente de teroare şi spaimă neputând fi înţeleasă.

–   În unele locuri din Vechiul Testament moartea este un loc echivalent Sheol-ului, un loc prăfuit (Ps. 22:15) cu multe camere. În faţa morţii un om se poate simţi prins în capcană, înfăşurat în legături şi prins în laţuri. Moartea este un tărâm la care se ajunge prin intrarea pe anumite porţi. (Iov 38:17, Ps. 9:13)

–   În lumea veche toate lucrurile asupra cărora oamenii nu aveau puterea de control erau personalizate în zeităţi. Israeliţii puneau însă moartea în atribuţiile Dumnezeului lor suveran.

–   Chiar dacă nu existau consemnări ale victoriei asupra morţii în Vechiul Testament, psalmistul crede că Dumnezeu are putere asupra morţii (Ps. 116:8)  şi atunci când moartea şi-a intrat în drepturi Dumnezeu poate să smulgă omul chiar şi din braţele ei. Totuşi, adevăratul triumf asupra morţii se va fi înregistrat în Noul Testament.

2. Mut (verb) – poate fi tradus prin a muri, a fi dat morţii, a ucide. Acest verb apare de nenumărate ori în Vechiul Testament aratând atât moartea naturală care survine din cauza vârstei înaintate  cât şi moartea violentă într-un război sau ca urmare a unei acţiuni umane ucigătoare.

Pentru prima dată verbul apare în Gen. 2:17 unde Adam şi Eva sunt avertizaţi că în ziua în care vor mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului vor muri negreşit. Aici moartea implică mai mult decât moarte fizică imediată ci şi o cunoaştere şi o apropiere progresivă de momentul morţii. În Vechiul Testament moartea este strict legată de păcat (Ezec. 3:18-20) iar Noul Testament completează imaginea atunci când afirmă ca Adam şi Eva au murit spiritual imediat ce păcatul a intrat în viaţa lor. Astfel moartea nu a făcut parte din planul iniţial al lui Dumnezeu ci a fost adusă printre oameni de păcat.

Vechiul Testament oferă o imagine destul de ştearsă a conceptului de viaţă după moarte şi de înviere. Se poate constata însă o anumită progresie a acestor concepte astfel încât profeţii Vechiului Testament reuşesc să contureze destul de bine noţiunea de viaţă de după moarte (Dan 12:2)

3. Napal (verb) – înseamnă în general „a cădea”. Este folosit de cele mai multe ori în contextul unor întâmplări  militare unde înseamnă a muri.

S-a folosit transliterarea cuvintelor din original din cauza limitarilor inerente blogului. Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate  noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Cuvinte în oglindă!

„Viata” – versiunea greaca

1. Bios (substantiv) cuprinde într-un singur cuvânt înşiruirea de secunde pe care omul le trăieşte sau, pe de altă parte, posesiunile materiale necesare pentru supravieţuire (1Ioan 3:17). Pavel foloseşte acest termen pentru a descrie viaţa în general iar apostolul Ioan spune că există o parte a biosului care este păcătoasă (lăudăroşenia vieţii – 1Ioan 2:16). În Noul Testament sunt câteva pasaje în care aceste implicaţii ale cuvântului bios – viaţă ca durată şi posesiuni materiale dedicate supravieţuirii – se suprapun într-un tot unitar. Astfel, în Luca 8:14 bios este caraterizat de griji, bogăţii şi plăceri iar în Marcu 12:44 văduva săraca a pus în visterie posesiunile ei necesare vieţii.

2. Zoe (substantiv) este cuvântul care se referă la viaţă ca existenţă prezentă dar şi ca formă de fiinţare pe care o vom îmbrăca în viitor. Zoe este tema principală a Evangheliei după Ioan, evanghelie în care viaţa veşnică este un tip de viaţă pe care îl putem experimenta în prezent prin Domnul Isus (Ioan 5:24, 11:25-26). Ioan merge chiar mai departe cu această afirmaţie şi susţine că a scris Evanghelia tocmai cu scopul de a produce adevărată viaţă în cititorii săi (Ioan 20:31). Deşi viaţa veşnică în deplinătatea ei nu poate fi trăită decât în viitor, Pavel susţine şi el ideea lui Ioan conform căreia acest tip de zoe porneşte chiar de acum (Romani 6:4). Evanghelia dar şi celelalte scrieri Noi Testamentale ne lasă de asemenea să vedem în Domnul Isus un reprezentat al vieţii veşnice ce a vizitat pământul efemerităţii. El este „pâinea vieţii„, „calea, adevărul şi viaţa” „Domnul vieţii„, posesorul puterii unei zoe nepieritoare.

3. Psyche (substantiv). În opoziţie cu părerea grecească acceptată în  acele vremuri care vedea în suflet o entitate distinctă şi separată de trup, termenul acesta îşi găseşte rădăcinile în termenul evreiesc nepes tradus prin „viaţă, suflare, suflet”. Sunt multe pasajele din Noul Testament în care psyche descrie întreaga fiinţă umană aflată în existenţă (1Petru 3:20, 2Petru 2:14, Mat. 6:25). Ca şi evreiescul nepes, psyche este sursa vieţii dintr-un om dar şi aşezământul voinţei, al minţii şi al emoţiilor. Domnul Isus spunea că cine va păstra psyche pentru el însuşi îl va pierde dar cine Îi va încredinţa Lui întregul psyche îl va păstra găsind împlinire în comuniune cu Dumnezeu.

Concluzii

Aşa cum era de aşteptat Noul Testament înregistrează o progresie a înţelegerii vieţii, înţelegere care se reflectă automat şi în cuvintele cu care aceasta capătă formă pe pergament. Dacă Vechiul Testament este preocupat în general de aspectele vieţii de pe pământ şi acordă acesteia o importanţă aproape milităroasă (ocrotirea vieţii ca act de bunăvoinţă în război, dihotomia viaţă – moarte), în Noul Testament noţiunea se complică şi capătă alte valenţe.

O dată ce adevărata viaţă a vizitat pământul în persoana Domnului Isus, omul începe să îşi ridice privirile spre cer şi să îndrăznească să se gândească şi la viaţa de dincolo de biosul limitat în timp şi încărcat de grijuri şi nevoi, dorinţe şi porniri păcătoase. Speranţa adusă de Domnul Isus trece de orice închipuire şi capătă sens discuţia despre o viaţă fără de sfârşit care începe de acum dar care îşi va găsi împlinirea totală când setos, omul se va adăpa din izvorul apelor vii şi va mânca din pomul vieţii.

Citeşte şi „Viaţa” – versiunea ebraică

S-a folosit transliterarea cuvintelor din original din cauza limitarilor inerente blogului. Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate  noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Cuvinte în oglindă!

Viaţa – versiunea ebraică

Vechiul Testament

1. Haya (verb) este termenul generic folosit de-a lungul Vechiului Testament pentru „viaţă”  şi „a trăi. Iosua a lăsat cu viaţă pe Rahav (Iosua 6:25), Dumnezeu a ţinut în viaţa pe Caleb (Iosua 14:10) şi Noe a ţinut vii animalele din arcă (Genesa 6:19); Dumnezeu este atât de puternic încât nimeni nu poate să Îl vadă şi să continue să  trăiască, El poate să o ia haya şi de asemenea poate să o dea înapoi. Termenul este folosit de asemenea pentru a indica ocrotirea vieţii. Astfel Dumnezeu îl trimite pe Iosif în Egipt cu mult înaintea fraţilor săi tocmai pentru a-i păstra cu viaţă (ocroti) pe aceştia atunci când foametea va fi o realitate.

2. Nepes (verb) este de asemenea folosit pentru a indica viaţa deşi cuvântul se mai poate traduce şi prin suflare, suflet, fiinţă.

3. Hay (substantiv) indică viaţă sau fiinţarea în constrast cu moartea sau încetarea existenţei. Solomon scrie că nu este nimic mai bun pentru o persoană decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţă (Ecles. 3:12), psalmistul declară că îl va binecuvânta pe Domnul toată viaţa lui (Ps. 63:4)  iar Iona a crezut de câteva ori că ar fi fost mai bine pentru el să fie mort decât să aibă hay (Iona 4:3).

Cuvântul este adeseori parte integrantă şi a unui jurământ care pecetluia promisiunile evreilor. Astfel, Boaz jură că o va lua pe Rut de nevastă şi îşi pecetluieşte vorbele cu afirmaţia „viu este Domnul!” (Rut 3:13) . Surprinzătoare este însă întrebuinţarea acestui cuvânt de către Dumnezeu Însuşi în dreptul Său; pentru că îşi iubeşte poporul şi vrea să se asigure că acesta îi înţelege dragostea Dumnezeu aduce garant Vieţii Sa, fără început şi sfârşit („Cât este de adevărat că trăiesc în veci…) (Deut. 32:40, Isaia 49:18, Ier. 22:24)

4. Ruah (substantiv) – deşi înţelesul primar al cuvântului este cel de vânt sau spirit acesta mai poate fi înţeles şi ca suflare, respectiv suflare de viaţă – evidenţă fizică de netăgăduit a prezenţei vieţii într-un trup uman.

Avem aşadar patru forme de bază ale cuvântului viaţă, aşa cum ele se găsesc în manuscrisele sacre. Data viitoare vom încerca să descoperim formele greceşti ale aceluiaşi cuvânt, să analizăm elementele noi (dacă sunt) pe care Noul Testament le aduce pe scenă şi să tragem concluziile.

S-a folosit transliterarea cuvintelor din original din cauza limitarilor inerente blogului. Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Cuvinte în oglindă!

Departe de mulţimi

(8 martie, seara – Marcu 11:1-18)

Călare pe un măgăruş venea Cristos spre Ierusalim. Putea alege un armasar pur sânge îmbrăcat în purpură, putea să stea ţanţoş în şaua lui scumpă şi să privească de acolo cu ochi pătrunzători muritorii de rând care îi ieşeau umili în cale. Iar în mâini putea avea frâie poleite cu aur, la brâu sabie de învingător şi pe cap coif de luptător neînfricat. Putea dar Adevăratul Rege a ales hăruita umilinţă şi nu vremelnica mândrie.

Ierusalimul era în fierbere. Mulţimi din cetatea sfântă dar şi din împrejurimi ieşiră să întâmpine un tâmplar şi în praful drumului ei îşi aşterneau hainele semn al unei bucurii debordante. Cu Cristos pe porţile Ierusalimului intra speranţa. După ani buni de tăcere a Sfântului lui Israel  şi de cristoşi care înşelaseră fiece aşteptare, zidurile bătrânei cetăţi auzeau din nou: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” . Osana, un strigăt deznădăjduit al unui popor înfrânt de prea multe ori de propria nimicnicie; Osana! adică „O, salvează-ne acum!” Aud aievea strigătul lor cântat de mulţimile ce Îl conduceau spre tronul închipuit pe Cel ce le hrănise în pustie.  Şi îi aud parcă şi pe cei ce veneau după măgăruş cântând şi ei acelaşi refren.

O, dacă acest stigăt ar fi fost al unei inimii cucerite de har, străpunse de pocăinţă! Dar strigau cei uimiţi de minuni, marcaţi de vindecări, sătui de păine şi peşte, umiliţi de romani şi frânţi de birul prea greu. Strigau mulţimile şi strigătul lor astăzi cânta „Osana!” şi mâine avea să scuipe „răstigneşte-L!” Strigau şi nu ştiau că tronul îi va fi Crucea şi palatul afară din cetate, pe dealul Căpăţânii.

Şi astăzi mulţimile strigă, şi astăzi taie ramuri de finic şi îşi arunca haina în praful drumului pentru că şi astăzi speranţele oarbe le însufleţesc vorbele. Speranţa unei pâini mai albe, a unei vieţi mai bune sau a unui miracol care oricum întârzie are puterea să dea jos de pe mulţime haina şi să-i smulgă din piept strigăte de bucurie. Orice pentru viaţa de aici, pentru ceva ce putem număra, cântări, măsura. Şi astăzi cristosul nevoilor imediate este aclamat de mulţime iar Cristosul adevărat este hulit şi respins.

Departe de strigătul mulţimii, în linişte şi singurătate, undeva, de-a lungul pribegiei vitrege Cristos mai întâlneşte şi azi oameni. Se apropie şi le vorbeşte despre o mântuire personală şi despre o viaţa în doi: Cristos şi mântuit. Iar afară mulţimea încă strigă după pâine ce nu satură, apă ce nu adapă şi minuni ce nu mântuie.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Minciuni oficiale

(17 februarie, seara – Matei 28 )

În 2000 de ani de creştinism am reuşit să descifrăm puţin din tainele răstignirii, să înţelegem puţin din importanţa ei pentru omenire, deşi despre acest moment am scris şi vom continua să scriem tomuri întregi. Şi mai puţine lucruri înţelegem despre glorioasa dimineaţă a învierii; încă medităm asupra impactului înfrângerii morţii şi biruinţei răsunătoare a vieţii, a robiei care devine roabă şi a păcătosului care de acum este justficat prin jertfa şi măreaţa înviere a lui Isus Cristos.  Nodul amar al tristeţii şi durerii ce ne copleşeşte adesea pe dealul Golgotei lasă loc bucuriei liniştitoare din grădina cimitir a Ierusalimului şi reuşim să ne redescoperim, o dată şi încă o dată, păcătoşii răscumpăraţi prin jertfă.

Două categorii de oameni au luat startul către două noi destine  în acea dimineaţă a Ierusalimului învăluit în ceaţă . Acolo erau soldaţii, oameni simpli şi aflaţi sub ordine, gata oricând să scoată sabia dar şi să petreacă, gata să asculte ordinele dar şi să jefuiască fără milă. Când preoţii le spun să mintă şi îi mituiesc cu sume de bani derizorii ei sunt gata să ia parte la una dintre cele mai groteşti conspiraţii ale istoriei. Da, omul acela înviase şi ei aveau acum nevoie de o minciună care să devină cumunicat de presă oficial, o minciună care să măture sub preş întreaga mizerie a corupţiei şi răstignirii  şi să  ofere oamenilor simpli şi creduli din Israel o poveste în care să creadă. Scorţoşi, bine îmbrăcaţi şi religioşi au chemat bârfitorii de serviciu care au dus vestea furtului de către ucenici până departe semănând în poporul ales o confuzie care încă nu s-a ridicat, deşi vârtejul vremurilor a tot frământat-o.

Minciuni oficiale sunt şi astăzi şi nu putem să îi judecăm prea tare pe cei care le ticluiesc: ei au sisteme de apărat, religii de păstrat şi interese de urmat. Sunt oameni care trăiesc din asta şi care au făcut din răspândirea minciunilor despre creştinism o filosofie de viaţă. Unii dintre ei sunt respectabili, agăţaţi în spatele catedrelor şi bazându-şi teoriile pe cariere academice, alţii sunt scriitori talentaţi care fructifică foamea de senzaţional şi imoralitatea crasă a cititorilor lor.  Preşedinţi de state, şefi de parlamente, directori de televiziuni, vedete şi filosofi, scriitori sau muncitori de pe şantiere au rămas şi astăzi instrumente ilustre ale minciunilor oficiale. Mai grav şi de judecat sunt cei care le cred şi le iau ca pe un somnifer al sufletului, fără nici o întrebare sau cercetare prealabilă. Ei vor continua să mintă dar noi putem rupe cercul printr-un simplu act al credinţei care cercetează.

Pe de altă parte sunt femeile, exponent sugestiv al acuzaţilor, o categorie de oameni înfricoşaţi de turnura luată de evenimentele din ultimele zile. Bărbaţii erau ascunşi prin diverse locuri, fiecare făcându-şi planul cum să se întoarcă la locurile de baştină şi să reia munca de jos. Ei nu au bani să plătească soldaţii şi nici cuvinte potrivite pentru a se apăra. Loviţi din toate părţile, urmăriţi şi adeseori fără nici o speranţă ei primesc în dimineaţa învierii darul nepreţuit al nădejdii care nu piere.

Trăim în permanenţă înconjuraţi de două împărăţii: cea a minciunilor oficiale, a lumii şi sistemului omenesc ce se clatină din toate închieturile dar care ştie cum să îşi păstreze imaginea intactă în timp ce se prăbușește în gol şi Împărăţia Luminii. Această ultimă împărăţie nu are nimic ascuns sub preş sau în mansardă,  o Împărăţiei a adevărului care eliberează şi a bucuriei fără hotar, a speranţei care nu înşeală şi a viitorului asigurat.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009