Luther si reforma protestanta – 6 (cauzele reformei)

Nimic printre noi, oamenii, nu se poate schimba la clipeala ochiului. De fiecare dată evenimentele cu adevărat impact asupra umanităţii sunt anunţate de diverse semne, mici şi nebăgate în seamă sau mari şi discutate cu aplomb şi se bazează pe o cauzalitate conturată în timp. Şi reforma protestantă a fost anunţată de astfel de semne şi s-a grefat pe un teren solid a unor cauze ce nu mai puteau fi înlăturate.

Cauzele religioase sunt numeroase. Prea desele frământări, dispute, neînţelegeri şi schimbări din sânul conducerii Bisericii romano-catolice au slăbit mult autoritatea Papei care cumula funcţiile de monarh şi conducător suprem al Bisericii. Viaţa libertină a unor cardinali, episcopi, preoţi, abaţi  scandaliza pe credinciosul de rând, care criticau vehement abaterea clerului de la perceptele creştinismului.

În ce priveşte viaţa monahală, averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în acţiunile filantropice, călugării adoptaseră o viaţă mondenă, regulile ordinelor călugăreşti nu mai erau respectate, existând dese litigii între abaţii mănăstirilor, ca şi între călugări şi preoţi. De asemenea persecuţile Inchiziţiei, prin superficialitatea acuzaţiilor şi execuţiile nejustificate, au contribuit la atitudinea de repulsie, ură si îndepărtare faţă de instituţia bisericească.

Cauze politice: pe la mijlocul secolului al VIII-lea, papalitatea reuşeşte cu ajutorul regelui franc, să întemeieze un stat papal sub numele de Republica Romanorum. Devenind  astfel şi şef de stat, papa a fost suspectat  că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele spirituale. Ba chiar, noile state naţionale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică Universală, care pretindea jurisdicţie asupra statului naţional şi asupra conducătorului acestuia.

Cauze sociale: schimbările care au avut loc in structura socială accelerau deziluzia omului medieval în legătură cu Biserica Romană. Dezvoltarea oraşelor şi apariţia unei clase de mijloc prospere în oraşe, a creat un nou spirit de individualism. Cetăţenii din clasa de mijloc nu erau aşa de docili cum fuseseră strămoşii lor feudali şi chiar meşteşugari din oraşe şi muncitorii agricoli începeau să-şi de seama că ceva nu era în regulă in această ordine socială în care ei erau asupriţi de cei de deasupra lor în societate.

Cauze economice: occidentul medieval a fost aproape fără întrerupere un univers al foamei şi calamităţilor. Sabia şi focul ferrum et ignis, foametea, molima, catastrofele naturale, tâlhării şi jafurile, sunt câţiva dintre siniştrii protagonişti ai lumii medievale.

Cauze culturale: ceea ce caracterizează societatea premergătoare Reformei, este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală si artistică şi gustul ei pentru individualism.

Sfârşitul Evului Mediu, în afară de credinţa religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge şi de lacrimi. De aceea, întreaga societate medievală, a respirat uşurată la apariţia umanismului când ea a putut să se bucure din plin de surâsul optimist al renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă.Descoperirea tiparului, revoluţie tehnico-culturală atribuită lui Guthenberg, va oferi oamenilor de cultură posibilitatea răspândirii operelor cultural-stiinţifice, dar şi a numeroaselor satire şi pamflete la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei.

În ciuda tuturor acestor cauze, Reforma Protestanta nu s-ar fi produs, dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-o, Martin Luther.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Luther si reforma protestanta – 5

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Reclame

Ochelarii murdari ai lumii

(17 martie, seara – Marcu 15:1-25)

Erau adunaţi în jurul Pretoriului (odaia de judecată a lui Pilat) încă de la primele ore ale dimineţii. Se strânseseră acolo cu mic şi mare, bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân pentru că era rost să se rupă monotonia sărbătorilor cu un eveniment ce făcea să tresalte fiecare suflet. Dinainte de răsăritul soarelui se răspândise vorba prin oraş că preoţii şi cărturarii i-au venit de hac Învăţătorului din Nazaret; se ştia că fusese judecat de însuşi marele preot şi găsit vinovat de blasfemie dar cine ştie câte se vor fi întâmplat la adăpostul întunericului din noaptea trecută? Ziua promitea să devină interesantă şi zdrenţuroşii din Ierusalim alături de oameni cucernici suiţi la praznic, de neamuri interesate de afaceri şi bogaţi blazaţi se îndreptau spre locul judecăţii lui Pilat.

După un interogatoriu fugar, obosit şi trist, neliniştit de mulţimea de afară şi alarmat de veştile rele de la Roma, Pilat iese înaintea evreilor pe care nu îi putea suporta, împreuna cu tăcutul prizonier. Nici nu păşeşte bine în faţa acelei gloate că şi aude cerut cu neruşinare darul de sărbătoare: un prizonier liber. „Voiţi să slobozesc pe Împăratul iudeilor?”. La început  se auzi pe la colţuri numele Baraba, nume  preluat de tot mai multe voci până multimea deveni una: „Nu împăratul ci vagabondul, nu regele ci cerşetorul!”. De aici şi până la dorinţa de a se îmbăta cu sânge nevinovat  mai era doar un pas şi mulţimea setoasă îl făcu fără să stea pe gânduri.

Ştiu că au fost influenţaţi şi ştiu că în acea vreme preoţimea avea un rol împortant în conştiinţa fiecărui individ. Ceea ce este însă şocant este lipsa de ezitare a unei mulţimi care mai ieri asistase la învăţăturile Împăratului, se săturase din pâinea Lui şi se simţise încurajată de cuvântările pline de speranţă. Văzură oameni vindecaţi şi demoni izgoniţi şi nu erau străini nici de posibilitatea ca El să fie Mesia şi cu toate astea strigă: răstigneşte-L! Îi văd parcă aievea, arşi de soare, vlăguiţi de jugul roman, cu ochii numai văpăi şi cu sufletul cârcit. Atunci, acolo ei făceau greşeala care se lipeşte adeseori şi de sufletul omului modern, presupus emancipat: alegeau imediatul în detrimentul viitorului, vizibilul în detrimentul invizibilului glorios, non-valoarea primită rapid în detrimentul comorii ce trebuie aşteaptată.

Fiul tâmplarului din Nazaret avea un discurs frumos, înăltător, diferit de tot ce auzise poporul ales până atunci. Învăţătura lui despre Dumnezeire era atrăgătoare, minunile Lui îl puteau dovedi măcar un mare profet şi puterea Lui putea proveni direct din cer dar El era propovăduitorul unei Împărăţii care vine, al unui viitor care trebuie aşteptat cu răbdare. Baraba? Hm, Baraba era fiul veacului iar veacul îşi iubea mult fiii. El luptase împotriva romanilor, nu promitea nimic pentru viitor dar acum era gata să pună mâna pe cuţit şi să taie jugul greu ce apăsa asupra lor. Sorţi de izbândă nu avea dar pentru că încercase şi era dispus să continue în nebuneasca-i încercare era mai de dorit decât Regele  Împărăţiei de dincolo!

Nu îi judecaţi prea tare pe evrei, acţiunile noastre nu sunt cu nimic mai presus de ale lor. Suntem şi astăzi înclinaţi să ne uităm efemeritatea şi să alegem ceea ce este rapid, uşor de obţinut şi cu avantaje imediate. Alegem să ne îngrijească alţii copiii sau să îi educe televizorul în timp ce noi ne ocupăm de lucruri „cu adevărat importante”: parvenire socială şi economică. Alegem predicile subiective în locul studiului atent, video în locul cărţii, mulţime în locul solitudinii, zgomot în locul liniştii, bani în locul valorilor. O, de câte ori ne sunt orbiţi ochii de neghina pe care o culegem înfriguraţi şi cât de rar mai vedem adevăratele valori.

Oare cum ar arăta lumea din jurul nostru dacă am da jos, încet şi cu emoţie, ochelarii murdari ai veacului şi ne-am lăsa ochii să privească prin prisma Împărăţiei?

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Tradata, Iubirea asteapta!

(17 martie, dimineata – Deuteronom 30-31)

Evreii au primit legea în pustie. Cu spatele spre ţara care fusese cimitir pentru mulţi dintre cei dragi, înconjuraţi de naţiuni ostile şi în gând cu promisiunea unei patrii în care curge lapte şi miere ei nu puteau face altfel: oricât de ciudată şi dificilă ar fi părut legea, aceasta trebuia primită. Au cules-o din vorbele lui Moise, uneori cu lacrimi pe obraz săpând morminte pentru răzvrătiţii familiilor lor, alteori celebrând victoria. Au primit-o şi au tăcut; doar pe la colţuri li se mai făcea câteodată dor de castraveţii din Egipt.

Când citeşti însă capitolele cu care legea se sfârşeşte, dintr-o dată mâna cu care trebuia semnat legământul începe să tremure. Sunt promisiuni frumoase dar şi blesteme greu de imaginat. Capitolele 28 şi 29 din Deuteronom sunt înţesate de astfel de blesteme . O lege fără pedepse pentru călcătorii de lege este invalidă, bună de aruncat în primul coş, dar o lege care se termină cu atâtea pedepse trebuie bine citită, îndelung cântărită şi cu mare teamă semnată.

Dacă Deuteronom nu ar continua cu capitolele 30, 31 aş închide Biblia dezamăgit şi cutremurat. Dar aceste două capitole dezvăluie încă o dată un Dumnezeu de care te îndrăgosteşti, care pur şi simplu te fascinează cu dragostea Lui debordantă şi te cucereşte cu pasiunea-I pentru poporul ales. Ascultaţi: „Chiar dacă ai fi risipit până la marginea cerului, chiar şi acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute. Vor reuşi evreii să îndeplinească Legea? Istoria holocaustului, a numeroaselor plecări în exil, a risipirii lor pe întreg pământul ne şoptesc: Nu, cu siguranţă nu! Dar ascultaţi din nou: „Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău!”

Erau printre ultimele întâlniri între pământeanul Moise şi Măreţul Creator. Acolo, la uşa cortului,  acoperit în stâlpul de nor, Dumnezeu îi vorbea din nou prietenului său Moise şi îi spunea că a venit timpul să părăsească îmbătrânitul cort şi să ducă spre odihnă. Textul nu lasă să se audă nici un suspin, nici o cerere sau tânguire dar ne dezvăluie o dragoste care nu poate fi descrisă de cuvinte, cântată pe note sau ascunsă în poezii.  Susurul blând îi spune trist lui Moise că va pleca dar în urma lui, poporul ales şi prea iubit se va întina, va alerga după idoli, va alege moartea şi blestemul. Îndestularea ţării îl va orbi, atotsuficienţa lor îi va îngenuchea şi inima le va compune balada blestemată a dragostei de idoli.

Ce va face El, Veşnicul Iubit rănit şi înşelat? Îi va căuta, găsi, aduna, le va străpunge inima cu dragoste, le va curăţi păcatele, transforma viaţa şi dărui veşnicia! Generaţii de blestem vor trece, împăraţii străini îi vor robi şi cuptoare încinse îi vor arde dar din cenuşa neascultării lor va răsări triumfător diamantul Iubirii purtat de Leul din Iuda.

Povestea lor e şi povestea noastră. Îmi pare că am crezut de prea multe ori în dumnezeul urgenţei, a nevoii de la miez de noapte sau al crizei din plină stradă, al speculaţiilor de moment sau al catedralelor reci, al intereselor meschine şi al politicilor ascunse. Am crezut că El priveşte cu jind la casele noastre, că are nevoie de portofelul sau maşina noastră, ca este mulţumit cu o duminică pe săptămână şi că este mândru de catastiful de diplome. Am crezut că putem cădea la înţelegere, că îi putem răpi binecuvântarea în schimbul unui bine fugar sau al unui timp dăruit ritualurilor, bine determinat. O, ce amară înşelăciune!

Ce face El, Adevărata Dragoste? Încă străpunge inima noastră cu râuri de har şi îndurare, lasă să strălucească faţa Lui peste noi şi ne dăruieşte pacea. Trist, la fiecare colţ din viaţ[ aşteaptă să ne îndrăgostim de El, să ne dăruim deplin Lui şi să găsim plăcere în El. El încă aşteaptă dragostea noastră dezinteresată!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Luther si reforma protestanta – 5

În timpul iernii anului 1510 Luther a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. A petrecut mult timp vizitând biserici şi numeroase relicve din Roma. Entuziasmat de prilejul  de-a vizita Vaticanul el va  urca aşa-zisele „trepte ale lui Pilat” din Roma, va vizita relicvele aflate în cetatea Sfântului Scaun căutând să nu-i scape nimic din tot ce l-ar fi putut ajuta în mântuirea sa şi în eliberarea de sentimentul de vinovăţie. Ajuns însă la capăt, a fost cuprins de un sentiment de absurditate faţă de tot ce făcuse. Îşi înăbuşi imediat acest sentiment, dar nu cu totul, ceva îi mai rămase în suflet şi ca veninul cu acţiune lentă ce otrăveşte tot sângele omului, aceasta îndoială trecătoare otrăvi în sufletul fratelui Martin toată bucuria nevinovată a acelor zile.

Luther a fost izbit dureros de spectacolul practicilor păgâne, a superstiţiilor care se arătau în toată urâţenia lor, fără a mai ţine seama de alte dezordini ale acestui oraş. Ce a luat el din călătoria de la Roma este convingerea că o reformă completă a bisericii era de neapărată trebuinţă.

Întors la mănăstire, de îndată ce trecu peste pragul chiliei, i se păru că nici nu ar fi părăsit-o vreodată. Acelaşi călău îşi reîncepu tortura: „sunt osândit, blestemat de Dumnezeu!”

Gândul îl ardea cu acelaşi foc de nestins şi acelaşi iad i se căsca sub paşi. „Chinurile groazei erau atât de mari, că dacă ar fi ţinut puţin mai mult, sufletul mi-ar fi fost spulberat şi oasele mi-ar fi fost prefăcute în cenuşă. Am petrecut sute de nopţi lac de sudoare rece” îşi aminteşte Luther.

În anii care au urmat, Luther a ţinut prelegeri despre: Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei. Camera în care el studia, se afla în turnul mănăstirii din Wittenberg. El numeşte locul acela „Turnul Renaşterii” căci în acea cameră a avut loc renaşterea definitivă a lui Martin Luther. Studiind epistola către Romani, expresia „neprihănirea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-l mulţumi pe Dumnezeu îl lăsaseră cu o conştiinţă deznădăjduită „nu-l iubeam, ci, de fapt îl uram pe Acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoşi…clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu”.

Într-o vară Luther nu ieşi mai multe zile din chilia sa aflată in Turnul Negru al Mănăstiri din Wittenberg. Îngenunchiat pe podeaua din cărămidă, în faţa patului îngust de călugări, cu ochii închişi, apăsându-şi fruntea de margine tăioasă a scândurii, se gândea şi se tot gândea la înţelesul acestor cuvinte: „dreptatea lui Dumnezeu”.

Dar în cele din urmă Dumnezeu s-a milostivit de mine. Deodată am priceput: că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă justificarea omului prin Dumnezeu jutitia qua non justes Deus facit. Mi-au amintit „credinţa îl va învia pe ce cel drept” şi de îndată toate gândurile  mele s-au schimbat. În sfârşit îmi aflasem scăparea. Dintr-odată am simţit că mă trezesc la viaţă şi-am văzut cum înainte-mi se deschid larg Porţile Raiului”.

Acele cuvinte ale lui Pavel referitoare la „neprihănirea lui Dumnezeu”, atât de urâtă lui Luther îi deveniră dintr-odată dulci şi alinătoare. Credinţa lui într-un Dumnezeu îndurător era de-acum toiagul în care se sprijinea ori de câte ori avea de luptat cu îndoiala. Citind Romani 1:17, el a ajuns la convingerea că numai credinţa în Hristos putea justifica pe cineva în faţa lui Dumnezeu. De-atunci înainte sola fide sau justificarea prin credinţă şi sola scriptura au devenit principalele punct în sistemul lui teologic.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Luther si reforma protestanta – 4

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Tribunalele noastre

(16 martie, seara – Marcu 14:54-72)

La adăpostul întunericului, bizuindu-se pe vrednici supuşi de la curţile împărăteşti şi, vai, de la  casele preoţeşti Diavolul benchetuia. Ridica sus paharul răutăţii şi cu ochii scânteind de viclenie pregătea în detaliu ultimele ore ale Trimisului. Aici, pe pământul Lui şi cu ajutorul vechiului popor al legământului, el, Adversarul, va înjunghia Leul din Iuda o dată pentru totdeauna şi se va îmbăta cu sângele Lui. Ce ironie fină, cu mult mai presus de toate ironiile regizate până atunci!

O mulţime de oameni cu bâte şi ciomege duceau îngenungheat pe Cel ce le stricase planurile vindecând pe bolnavi, tămăduind pe nenorociţi, alungând demonii şi stergând lacrimile, hrânindu-i în pustie pe saraci şi vorbind tuturora de o altă Împărăţie. Oameni de nimic erau şi atunci la fiecare colţ de stradă şi în locuri alese se găseau oameni gata să sărute opincile pline de praf ale şefului pentru un dinar în plus. Se găsi o mulţime care să nu pună la îndoială justeţea arestării în pripă şi  care să se simtă importantă pentru că duce la îndeplinire o misivă preoţească, oricât de ciudată pare aceasta.

În palatul lui, Marele preot Caiafa ardea de nerăbdare. „Auzi tu, 30 de arginţi pentru un tâmplar din Nazaret. Parcă a ieşit vreodată ceva bun din acel colţ uitat de lume! Măcar să merite şi să scăpăm o dată de agitaţia creată de acest nimic. Măcar dacă ar mai cădea câteva capete împreună cu el pentru ca osteneala nopţii să fie bine plătită. Cine ştie, poate pica însuşi Pilat, nenorocitul ăla din Pont! Calfă, să fie pregătiţi martorii! Şi cheamă-i în curte pe toţi bătrânii, cărturarii şi fariseii pe care îi poţi găsi!”… iar Satan se grăbise să ocupe jilţul de stăpân!

Deşi legiuni de îngeri îi stăteau la dispoziţie, armate întregi ale luminii ar fi putut risipi într-o clipă întunericul gros al nopţii trădării, Domnul tace. Se uită la ei, îi compătimeşte şi doar recunoaşte ceea ce pentru noi e rază de speranţă: „Da, sunt Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat”. Îl bat şi scuipă arătându-I direct dispreţul lor, îşi sfâşie hainele şi rânjesc în ascuns, se aruncă asupra Lui cu pumnii şi îi hotărăsc moartea. El tace iar Vrăjmaşul râde biciuindu-L!

Scena din curtea Marelui Preot pare a fi, de-a lungul istoriei însângerate a creştinismului, înmulţită cu infinitul. De când marii preoţi creştini au devenit preocupaţi de robe şi nu de oameni, de politică şi nu de suflete, de pârghii sociale şi aranjamente ecleziastice şi nu de veşnicie, de imagine şi nu de adevăr, de poziţii şi titluri şi nu de Evanghelie, de atunci am simţit nevoia să îi condamnăm rapid pe aceia care nu aleargă alături de noi spre potopul de beneficii.

Suntem experţi în înfiinţarea tribunalelor bisericeşti în mijlocul cărora prindem pe toţi acei care îndrăznesc să ne trezească, fie şi doar pentru o secundă, din somnul spiritual în care suntem afundaţi. Nu ducem lipsă nici de martori mincinoşi şi nici măcar de profitori dornici să parvină cu orice preţ.  Ne stârnim repede împotriva a tot ce ni se pare rupt de dogma şi tradiţia proprie dar închidem ochii cu indulgenţă la tot ce este bine plătit.

Domnul tace iar! E vremea în care suntem lăsaţi să acţionam aşa cum considerăm necesar dar fiecare sentinţă murdară este trecută la catastif… „ferice de cei prigoniţi din pricina dreptăţii”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Luther si reforma protestanta – 4

Viaţa de călugăr a fost foarte grea. Nu erau decât două mese frugare pe zi, cea de-a doua lipsind in zilele de post (o treime din zilele anului), călugării umblau cu ochii plecaţi şi-şi ţineau mâinile vârâte în mânecile sutanei. Se trezeau la ora trei pentru slujbă, slujbele ţinându-se de şase ori pe zi, nu aveau nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncau la pământ, întinşi în formă de cruce pentru a se ruga.

Luther a fost un călugăr sincer; vreme de cincisprezece ani el va practica o asceză severă în mănăstire; aceştia vor fi şi cei mai chinuitori ani ai vieţi sale.

Luther ducea o viaţă extrem de riguroasă, sforţându-se să înfrângă relele firii sale, de care nu-l scăpase viaţa lui monahală, prin postiri, vegheri şi flagelări. Pentru a dobândi curăţia inimi, care să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu, el nu se dădea înapoi de la nici un sacrificiu. „Întra-devăr” scria el mai târziu „am fost un călugăr evlavios şi am urmat regulile ordinului meu călugăresc cu mai multă severitate decât sunt în stare să mă exprim. Dacă vreodată un călugăr ar putea să câştige cerul prin faptele sale monahale, cu siguranţă că eu aş avea dreptul acesta. Şi de aş fi continuat aşa mai multă vreme, mi-aş fi chinuit trupul până la moarte.” Ca urmare a acestor mortificări chinuitoare, sănătatea sa fu slăbită până într-atât că îi veneau spasmuri de leşin de ale căror urmări nu s-a vindecat niciodată pe deplin. Dar în ciuda acestor sforţări, sufletul său împovărat n-a simţit nici o uşurare, ba dimpotrivă, fu împins până la pragul deznădejdii.

Nimeni nu-l înţelegea pe Luther afară de vicarul general al ordinului Johannes von Staupitz. Izbit de chipul pălit al tânărului său subordonat acesta îi spusese într-o zi: „Pentru ce, dragul meu frate, te chinui cu aceste speculaţii şi gânduri prea înalte? Priveşte la coasta străpunsă a Domnului Isus la cruce, la sângele pe care El la vărsat pentru tine: acolo tu vei întâlni îndurarea lui Dumnezeu. În loc să te frămânţi, gândeşte-te la greşelile pe care le-ai făptuit, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Pune-ţi încrederea în El, în dreptatea lui, în jertfa lui ispăşitoare săvârşită prin moartea Lui pe cruce. Nu fugi de El! Dumnezeu nu este împotriva ta. Tu eşti cel care te depărtezi de El. Apleacă-ţi urechea să asculţi pe Fiul lui Dumnezeu. El a coborât aici pe pământ asemenea unui om, pentru ca să te asigure de îndurarea divină…Priveşte la sângele pe care Domnul Isus l-a vărsat pentru tine; acolo vei afla harul lui Dumnezeu. În loc să te chinui să-ţi ispăşeşti păcatele, încrede-te în El, primeşte pentru tine jertfa pe care El a adus-o pe cruce.”

După doi ani de la intrarea în mănăstire, Luther a fost sfinţit ca preot, şi a oficiat prima liturghie, dar inima lui nu era mai împăcată cu Dumnezeu.

Aparent, totul era în regulă: înalta lui cultură teologică şi filozofică, darurile sale intelectuale extraordinare, elocvenţa sa au atras atenţia asupra lui. Nu avea nici douăzeci şi cinci de ani, când universitatea din Wittenberg l-a chemat să ocupe catedra de filosofie. De patru ori pe săptămână Luther ţine cursuri despre dialectica şi filozofia lui Aristotel, mai asistând în alte trei seri şi la discuţiile dintre studenţi.

La 9 mai 1508 îşi dă examenul de licenţă, fiind declarat baccalaureus biblicus al facultăţii de teologie, iar în 18 octombrie 1512 i s-a acordat titlul de Doctor în Teologie, atingând astfel punctul maxim al studiilor sale.

(va urma)

Iti recomand si:

Luther si reforma – 1

Luther si reforma – 2

Luther si reforma protestanta – 3

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi toate noutăţile.

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Pendulă intre bine si rau

(16 martie, dimineata – Deuteronom 28-29)

Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.

Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.

Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.

Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului.  Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.

Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.

Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.

Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de  vieţi!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!