Frumusetea simplitatii

(24 martie, seara – Luca 2:1-24)

Câte miracole nu ar fi putut face Dumnezeu pentru familia modestă din Nazaret, pentru Iosif şi Maria! Din ziua în care se anunţase marele Dar pe care Părintele îl făcea omenirii, de atunci binecuvântările ar fi trebuit să vină una după alta. O casă nouă, o trăsură robustă, haine valoroase şi merinde pentru câţiva ani, doar acolo avea să se nască Cel ce va aduce mântuirea poporului Său. Familia  avea  să fie fericită, vecinii ar fi crăpat de ciudă, prietenii de invidie şi tot ţinutul ar fi avut motive serioase de bârfă şi de apropiere plină de interese ascunse de Cel ce dădea astfel de binecuvântări.

Cu toate acestea Dumnezeu trimite îngerul, anunţă evenimentul şi apoi se retrage în spatele scenei pentru a regiza în continuare marele plan de salvare al unei omenirii înstrăinate. L-a lăsat pe Iosif să se descurce cu cele necesare traiului, i-a privit cum se pregătesc de o călătorie neprogramată şi primejdioasă şi i-a îndrăgit atunci când I-au moşit Fiul printre paie şi animale, în ieslea săraca a Betleemului.

Ce simplitate orbitoare, ce lipsă sublimă a înconjurat venirea în lume a Stăpânitorului a toate! Şi simplitatea continuă. De zile bune mă chinui să pricep de ce a ales Dumnezeu să trimită îngerul la grupul acela de păstori stingheri, ce îşi privegheau tăcut turmele. De ce la ei, oameni aşa de simpli? De ce nu l-a anunţat în noaptea aceea pe Simeon care aştepta de amar de vreme Izbăvirea lui Israel, sau pe Ana de la Templu? Refuz să cred că „pesterile” din Israel nu mai ascundeau şi în acea perioadă oameni care nu şi-au plecat genunchiul în faţa câştigului murdar şi compromisului roman. Îngerul şi împreună cu el o bună parte din armata cerească se opresc şi se arată oamenilor umili, simpli şi direcţi, capabili să se bucure sincer, să cânte cu dragă inimă şi să primească fără o sumedenie de întrebări.

Există o frumuseţe răpitoare în simplitate! O vezi în ochii copilului de la ţară ce aleargă cu picioarele goale prin colbul drumului, bucuros de libertate şi neobosit de media şi calculator. O vezi în obrazul sănătos, rumen şi zdravăn al bărbatului împăcat cu rodul muncii palmelor sale,  te încântă în blândeţea ochilor acelor femei ce au învăţat să fie în primul rând mame şi te răpeşte prin cuvintele ca pâinea caldă a bunicilor. O astfel de simplitate nu este stricată de nici un fel de „binecuvânare”, ci păstrată în har până la cernerea finală a zilelor.

Simplitatea este ce am pierdut noi, oamenii lumii moderne. Cu mâinile crispate pe căruciorul de alimente, cu mintea burduşită de informaţii veşnic nefolositoare şi prinşi în capcana zilelor ce trec fără bucurie, nouă ni s-a răpit simplitatea.  Am devenit complicaţi cu noi înşine, atât de complicaţi încât dedublarea în om de societate şi om religios este floare la ureche. Am complicat familiile, jocurile din societate, şi, vai nouă!, am complicat şi binecuvântarea proiectând asupra ei mii de dorinţe furibunde.

Ne-am complicat şi în urechi nu ne mai sună cântecul oştii cereşti!

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

… in cautarea poeziei (2)

(23 martie, seara – Luca 1:57-80)

„… crezi că mai putem reveni la ceea ce ar trebui să fim?” „…că mai găsim calea de ieşire din labirintul acesta al pseudo-creştinismului în care ne zbatem? că vom mai redescoperi calea spre ceea ce suntem chemaţi a merge şi vom mai putea păşi pe ea fără ca vântul îndoielii să  ne dea târcoale? Hm, mi-e teamă că nu!”. Tăcerea se aşternu greu peste cuvinte şi nici unul dintre noi nu mai găsi putere să creadă în luminiţa pe care o vedea ieşirea din labirint. Ne-am aşezat spate în spate şi ştiu că fiecare dintre noi a visat la clipa în care harul ne va smulge din labirint şi ne va dărui încrederii, făcându-ne robi luminii şi împingându-ne în sala Tronului.

Nu, nu mai pot să cred într-o redescoperire a creştinismului adevărat de către mase din lumea deja încreştinată. Privesc neîncrezător către toate spasmele pe care le trăim astăzi pe stadioanele învăţate mai curând să huiduie, spre toate mişcările care se fălesc cu noutatea dar sfârşesc în derizoriu, către tot aplombul vârât după amvoane în costume scorţoase. Suntem fugiţi de Acasă şi poate că asta se vede cel bine în vântul rece care dă târcoale închinării noastre.

La împlinirea vremii, limba lui Zaharia s-a dezlegat, gura i s-a deschis şi el a început să cânte ceea ce noi aveam să numim mai târziu „Benedictus”.  Putea Zaharia cânta ceea ce simţea cel mai bine, experienţele lui cu îngerul Domnului din Templu, valul greu de încercare ce l-a lovit în perioada de muţenie obligată, putea să se fălească în faţa vecinilor cu o promisiune împlinită şi să îşi strige „dreptatea” în funcţie de care Domnul îl ascultase. Putea să facă din cântecul lui un amalgam de opinii şi credinţe religioase, totul strigat cu putere, nimic crezut în realitate, totul îmbracat în cuvinte ce sună din coadă, nimic esenţial de lăsat posterităţii. Dar Zaharia îşi lasă cântecul să graviteze în jurul Lui Dumnezeu şi promisiunilor Sale, a învăţăturii Vechiului Testament şi a profeţiilor primite în Templu. Zaharia a înţeles că posterităţii nu îi poţi lăsa sentimentele tale efemere şi schimbătoare, trăirile tale de moment şi nici măcar aminitirea succeselor mărunte.

Cântecul şi implicit poezia concurează astăzi cu predicarea Evangheliei şi am sentimentul că sunt momente şi locuri în care a reuşit strania „performanţă” de a primi primul loc în liturghiile noastre, în atenţia şi aprecierea noastră. Mai mult chiar, tind să cred adesea că sunt cântece şi cântăreţi care formează mai tare teologia pentru viaţă a oamenilor din biserică decât o pot face predicile de peste an.  În astfel de condiţii căutarea adevăratei poezii devine un imperativ, iar slujba poetului şi a cântăreţului o piatră de temelie dar şi una de încercare. Însă, de câteva sute de ani ne chinuim să pricepem acest lucru şi în loc să învăţăm alfabetul, deloc dificil, al unei închinări care nu ţine cont atât de mult de gen cât de cuvinte, nu de tonalităţi cât de învăţătură, ne afundăm în fiecare an în labirintul pseudo-creştinismului bazat pe opinii şi simţiri.

…cautarea poeziei se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă dorinţă, justificabilă în peisajul anost al versurilor compuse la kilogram, ci o călătorie iniţiatică spre izvoarele Inspiraţiei care deschid ochi, sensibilizează inimi şi îndreaptă vieţi, o călătorie a regăsirii de sine în relaţie cu Cel ce dă povara Cuvântului Măiastru. Ar trebui să fie o căutare febrilă a celor care îşi vor auzit glasul purtând notele Divinului, o căutare dureros de profundă a celor ce înşiruie cuvinte fără glas, o căutare cernută de noi, cei care ne lăsăm purtaţi, cu voia sau fără voia noastră, de cântec spre închinare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

… in cautarea poeziei

(22 martie, seara – Luca 1:39-56)

Nu ştiu prea bine cum au fost generaţiile dinainte de cea din care fac eu parte şi pot decât să preconizez în ce direcţie se vor îndrepta generaţiile care mă urmăresc îndeaproape. Ştiu însă că generaţiei mele îi lipseşte aplecarea spre poezie, spre cântec valoros, spre sondări profunde ale simţilor creştine şi exprimări pline de miez ale acestor trăiri. Poate că lipsesc trăirile sau poate e de vină manelizarea extinsă a societăţii, depărtarea de lectură şi, de ce nu, de valorile perene ale creştinismului: smerenia, sinceritatea, curăţia, adevărata închinare, practicarea disciplinelor spirituale.

Câte lucruri nu putea face Maria, mama Domnului, odată ajunsă la Elisabeta! Puteau să se aşeze şi să vorbească ore în şir despre sarcină şi problemele inerente ei sau puteau să îşi povestească una alteia tot ce s-a petrecut, în detaliu, de când nu se mai văzură. Ori puteau să se îndrepte spre lucrul zilnic şi cuvintele lor să se prindă repede în jocul vremelnicului, să vorbească câte în lună şi în stele dar nimic important. Ce rost avea poezia între două femei de condiţie umilă, fără nici un drept real în Israelul vremii? Nu era orice cântare la care să se fi gândit o pierdere de timp, un moft rezervat doar cercurilor înalte ale societăţii?

Dar atunci când s-au întâlnit binecuvântările au prins viaţă în cuvintele lor, frumos aranjate în două cântări care au frânt puterea negurii istoriei şi au ajuns până la noi încărcate de semnificaţii. Cuvinte pline de farmec le-au clocotit în inimă şi întâlnirea lor nu a făcut altceva decât să le scoată la iveală. Cântarea Mariei, dincolo de profeţii, aluzii fine şi citate din Vechiul Testament, rămâne pentru noi dovada de neşters că adevăratele pietre de hotar din viaţă ar trebui marcate prin poezie şi cântec scrijelit cu colţul inimii la adăpostul Aripilor Lui.

În societatea noastră noastră consumeristă, până şi creştinismul cu cântecele lui a devenit marfă de consum. Nu ne lipsesc cântecele scrise cu toptanul, care nu spun nimic ci doar dau din coadă şi nici cele copiate după modelele „de succes” ale lumii. Nu ne lipseşte poezia diferită care, parcă ar spune ceva dar nici poetul nu ştie bine ce şi nici măcar doinele în care ne jelim pe noi şi viaţa noastră. Nu, nu lipsesc nici cântecele scrise pentru public şi nu din inimă şi nici măcar cele care sunt un sincretism, fin sau grotesc între religiile lumii pentru a da bine la cât mai multe conştiinţe. Nu ne lipsesc nici concertele promovate bine, nici artişti ce se cred valoroşi, haine de paradă şi feţe de scenă.

Ne lipsesc însă cântecele  care izvorăsc din inimi cucerite de har şi experienţe trăite personal,  sinceritatea care înalţă un cântec şi frământarea care cerne cuvintele. Ne lipseşte căutarea febrilă a Lui, a dragostei şi cunoaşterii Lui, o căutare care să tâşnească în imnuri pline de sevă şi mai ales ne lipsesc oamenii care să coboare din „sala inspiraţiei” fără să strige ce au primit ei de la Domnului ci purtând, cu demnitate şi încredere, povara mesajului ce poate atinge generaţii la rând.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Demnitatea Nasterii

(21 martie, seara – Luca 1:21-38)

Plecă îngerul Gavril cu misiva divină strânsă cu drag la piept. Părăsi pentru câteva momente veşnicia închinării înaintea Marelui Rege şi se avântă spre tărăgănata istorie a vechiului pământ. Zâmbea trist îngerul pentru că tăcerea din cer doar glasul Mielului a putut-o frânge, iar Mielul ce va ridica păcatul lumii prin propria jertfă era Unicul Fiu de Dumnezeu. Văzduhul era învolburat iar stăpânirile lui se pregăteau de război. Nimeni nu îi frânse zborul dar simţi la fiecare margine de stea umbra celui ce învăluise în negură şi minciună întreaga umanitate.

În Nazaret, un sătuc umil din Israel, un colţ de lume neînsemnat Maria păstra în suflet comoara nepreţuită a purităţii. O încălzea gândul la Iosif, vrednicul logodnic, şi o încurajau fărâmele de speranţe pe care le culegea din lege. Nu avea gânduri de mărire şi nici nu îşi făcuse planul cu privire la ce să smulgă de la viaţă. Trăia simplu, cultivând năzuinţa unei vieţi în rânduială, înţelegând prea bine rolul ei de femeie într-un sat din Israelul cucerit.

„Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” îi spuse îngerul în timp ce îşi pleca întreaga fiinţă înaintea ei. „Har şi plecăciune” este prea mult pentru o femeie din Nazaretul prăfuit, har şi binecuvântare nu se poate găsi decât în casele preoţilor de seamă, a împăratului şi slujilor lui. Har şi strălucire numai acolo este, nu în cocioaba ei pictată de vreme. „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu… „ iar cuvintele şi promisiunile curgeau ca un fluviu pentru care ea nu avea stăvilar ci doar o concluzie vrednică de omul care se cunoaşte bine pe sine: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!”

… restul e istorie, o istorie a pământului ce primeşte în dar şansa unui nou început. Pentru omul lumii moderne care are drept mare bucurie consumul spre confort şi idol sigur eul supradimensionat, este dificil de acceptat că dintr-un sat pe care îl găseşti greu pe harta lumii, dintr-o femeie umilă care a învăţat mai curând abecedarul suferinţei, a pornit împlinirea singurei nevoi care conteaza cu adevărat: mântuirea sufletului.

Mă uit cu durere spre fraţii mei şi nu le pot înţelege aplecarea frunţii în faţa celor care miros de departe a praf de stihii şi sunt conduşi din văzduh. Pricep teama pur umană pe care o simţim în faţa celor diferiţi de noi, cei care au în puterea pixului şi a cuvântului viaţa şi mai ales bunăstarea noastră. Ce nu voi putea niciodată pricepe este fruntea căzută în pământ şi buzele ţuguiate a sărut a celor răscumpăraţi cu sânge, plătiţi cu mare preţ, înfiaţi în marea familie şi îmbrăţişaţi de iubire.

În Nazaret era o casă simplă şi probabil demodată. Acolo, la Maria, îngerul avea să aducă vestea ce va schimba Universul. Acolo, strălucirea va îmbrăţişa simplitatea, sfinţenia se va alătura purităţii iar viitorul va cunoaşte speranţa.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!

Ultimele „secunde” ale istoriei

(13 martie, seara – Marcu 13:21-37)

Undeva departe, orologiul istoriei bate trist, aproape înţepenit. Bătrânul pământ se adânceşte tot mai mult în bezna de dinaintea dimineţii şi fiecare gâza pare monstru, fiecare copac balaur şi fiecare om, demiurg. Secundele trec încărcate de poveşti; de câţiva ani îndrăznesc să îmi agăţ şi eu povestea de greul ceasornic, alături de povestea ta, a înaintaşilor şi strămoşilor noştri, a fiecărui om. An de an obligăm pământul să poarte povara grea a gândurilor noastre, a vieţii şi cuvintelor şi căutăm cu disperare locul potrivit în care să ne înfigem rădăcinile tot mai adânc în el, pământul blestemelor uitate.

L-am părăsit pe Dumnezeu sau L-am trădat la fiecare răspântie a vieţii, căpătând în schimb cei 30 de arginiţi ai pământului de care nu vrem să ne mai despărţim. Ceasul istoriei bate şi noi ne astupăm urechile pentru că nu am vrea să lăsăm aici case, maşini, cariere şi perete de diplome, familii şi relaţii, visuri febrile şi năzuinţe meschine. Am acceptat cu greu ideea morţii inevitabile dar am alungat-o rapid în sertarul înţepenit al gândurilor ascunse de noi înşine. Dar să acceptăm ideea finalului, terminarea prezentului şi înghiţirea viitorului de Dumnezeul nelimitat de timp, este prea de tot.

Uimiţi, ucenicii urmăreau atent discursul Domnului lor. Îi şocase prin lipsa de atenţie acordată clădirii solemne a Templului despre care afirmase, fără nici o umbră de regret, că nu va mai avea două pietre alăturea. Iar acum le vorbea despre necazuri, unul mai mare decât altul, de schimbări atât de profunde ale realităţii, schimbări în care tot universul va fi antrenat, despre o lume nouă în care vor locui cei aleşi, adunaţi din toate colţurile pământului. Le vorbea dar ei înţelegeau prea puţin; nici noi însă nu am făcut paşi prea mari în înţelegere.

Le vorbea şi despre momentele în care El, iubitorul Învăţător, nu va mai fi cu ei, despre acele momente în care vor ieşi la iveală tot felul de cristoşi care vor vrea atenţia credincioşilor, care vor vrea să cumpere cu minuni şi semne mari adeziunea celor răscumpăraţi. Le vorbea dar realitatea asta le părea departe.

Ceasul însă şi-a urmat cursul şi avertizările de atunci sunt realitatea tristă de astăzi. Cu ochii cârpiţi de somn sau încărcaţi de oboseală mai caut şi astăzi ceasornicul vremurilor. Aş vrea să bată ultima secundă, să încremenească acolo şi să lase adevărata viaţă să îmi inunde sufletul şi să mă poarte la Domnul meu. Prea mulţi cristoşi falşi şi dumnezei de paie încarcă aceste ultime secunde. Prea pline sunt adunările celor care se laudă cu minuni puse în cârcă unui dumnezeu prefabricat ce poate fi luat acasă şi modelat în funcţie de preferinţe. Prea mulţi oameni sinceri dar slabi sunt astăzi răpiţi de vulturii prorociilor false rostite cu aplomb de la amvoane de sticlă sau colibe zdrenţuite; prea mulţi oameni îndrăgostiţi de semne şi minuni, Doamne, şi prea puţin loc în paharul experienţelor pentru întâlnirea cu Tine!

Ascultaţi, sunt ultimele bătăi ale ceasornicului! Ce zic mie, zic tuturor: „Vegheaţi!”

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

© 2009 ganditorul.wordpress.com Meditatii de-a lungul cărării!