Speranta in noapte – nevoia de consiliere (emisiune radio)

În  spatele oricăror doi ochi se ascund drame adânci. Sunt bine baricadate de măşti groase şi zâmbete smulse, îmbrăcate în vorbe de bine şi ascunse de ochii oricărui străin. Le purtăm fiecare, însinguraţi, convinşi că nimănui nu-i pasă sau nu ar trebui să ii pese.

Doar seara târziu, când suntem singuri în cămara sufletului, dam masca jos şi ne uimim de profunzimea dramelor udate cu lacrimi amare. Totuși creștinul este chemat la o viaţă din belșug, la libertate şi plinătate, viaţă la care am renunţat însă de mult în mijlocul vitregiilor de tot felul.

Emisiunea Speranţă în noapte vă invită în fiecare sâmbătă, la radiociresarii.ro, într-o călătorie de regăsire a noastră în faţa lui Dumnezeu şi a planurilor lui Dumnezeu faţă de noi.

Sâmbătă, 8 august la 22.10 vă aştept la o primă emisiune cu măştile jos, emisiune în care vom vorbi despre nevoia de consiliere a noastră şi a celor de lângă noi. Vom pleca de la o poveste de viaţă dramatică şi vom escalada munţii intrebărilor cu privire la rolul pe care mărturisirea, consilierea, sfătuirea şi recunoaşterea le au în vieţile noastre.

Emisiunea se doreşte a fi una interactivă şi de aceea vă aştept pe toţi acei care consideraţi ca aveţi ceva de spus legat de acest domeniu al consilierii creştine, în direct, la Radio Cireşarii, prin e-mail (sperantainnoapte@yahoo.com) sau  prin messenger (sperantainnoaptea).

© 2009 ganditorul.wordpress.com Apel la istorie!

Sărbătorile cărării

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

În tabăra leproşilor

(12 februarie, dimineaţa – Leviticul 13)

2.000.000 de oameni în pustie, copii şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, bolnavi şi sănătoşi. Riscul ca una dintre bolile transmisibile ale acelor vremuri (lepra) să se extindă şi să decimeze poporul înainte de a vedea ţara promisă era imens. Câteva cazuri netratate şi nesupravegheate puteau să producă mai mult rău decât armatele popoarelor înfricoşate care îi urmăreau pas cu pas.

Dar legea lui Dumnezeu a avut întotdeauna ca obiectiv apărarea individului şi a comunităţii alese. Respectarea legilor primite era viaţă, chiar şi în sensul ei biologic şi extrem de pragmatic. Nerespectarea indicaţiilor era periculoasă nu numai pentru individ ci şi pentru comunitatea întreagă.

Da, oamenii se îmbolnăvesc; li se întâmpla şi atunci, li se întâmplă şi astăzi şi li se va întâmpla cât va mai exista un pământ al pribegiei, independent de sfaturile nutriţioniştilor, reţinerile prescrise de medici sau atenţiei individului. Bolile vin uneori după multe semne de avertizare pe care noi le ignorăm, alteori după perioade de eforturi şi neatenţii prelungite dar câteodată şi fără nici un anunţ prealabil, pe nepusă masă, parcă din neant. Aşa este în lumea noastră pervertită; încercăm să ne ţinem viaţa cât mai departe de punctul debarcării şi trupul cât mai departe de durere dar inevitabilul se va întâmpla.

Am tinde să credem însă că în poporul ales, cel care Îl are pe Dumnezeu permanent prezent, care este condus de Moise, slujit de Aaron, poporul chivotului legământului, al promisiunilor şi răscumpărării, lucrurile trebuie să stea altfel. Doar nu există boală care să îl ia prin surprindere pe Dumnezeu, slăbiciune la care El să nu aibă medicament, rană pentru care să nu aibă balsam vindecător. „Lepră în tabără? Să fie vindecaţi toţi!… şi au fost vindecaţi!” ne-ar plăcea să citim în Leviticul 13. Aşa am găsi şi noi un suport mai solid la edificiul şubred al vindecării în care credem plini de noi şi de drag de pământ. Dar nu, Leviticul ne prezintă un Dumnezeu care cunoaşte bolile, simptomatica fiecăreia, care instruieşte preotul şi care ia hotărâri fără să intervină miraculos decât rareori.

Tabăra evreilor avea la periferie un loc al leproşilor, loc de chin  şi izolare. Pe leproşi îi mai vedeai şi la cort, şi pe uliţele prăfuite, printre corturi, întotdeauna în zdrenţe şi cu capul plecat şi barba acoperită, întotdeauna gata să strige „necurat, necurat!”. Cred că erau deranjanţi pentru evreii sănătoşi care le vedeau tabăra de departe, se întâlneau cu ei şi ştiau că viaţa poate să coboare până acolo şi poate chiar mai adânc iar mâine putea să fie rândul lor.

Locul leproşilor există şi astăzi afară din tabăra noastră, cea a sănătoşilor. Este locul cancerului, virusului HIV şi multor altor boli pe care nici nu îndrăznim să le rostim. Este neconfortabil să ne gândim la ei, îi izolăm în timp şi îi cercetăm cu inima împărţită deşi ei sunt cei care ne vorbesc cel mai tare despre perisabilitatea vieţii şi enormităţile pe care le spunem adesea în rugăciune. Se lasă şi astăzi motivaţi de discursul vindecării pe care îl rostim cu aplomb, cred şi azi cu ochii în lacrimi şi cu forţă, fiecare îşi mai adună, în bisericile noastre, cioburile de speranţă din cotloanele inimii. Iar Dumnezeu face ce a făcut şi atunci: uneori vindecă, ascuns şi tăcut, dar de cele mai multe ori aşteaptă în veşnicia fără lacrimi.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

A fi versus a face

(10 februarie, seara – Matei 25:31-46)

Biserica trăieşte de multe ori o strategie nedreaptă a aprecierilor. Apreciem foarte mult pe cei care sunt în lumina reflectoarelor, pe cei care sunt vizibili în cadrul unui program religios şi trecem aşa de uşor peste oamenii a căror lucrare este ascunsă privirilor superficiale, laudelor febrile sau efectului imediat.

Creştinul postmodern trăieşte adesea sub imperativul verbului „a face”, un verb ce reclamă o acţiune imediată, clară, distinctă. Drama acestui verb s-a extins asupra bisericilor locale ce simt tot mai acut nevoia să se implice în tot felul de acţiuni sociale şi spirituale, să iniţieze tot mai multe programe astfel încât apartenenţa lor la Biserica Unviersală să fie primită şi acceptată unanim. Biserica lui „a face” este una plină ochi de creştini ocupaţi cu a fi vizibili şi acceptaţi în societate, de a fi relevanţi şi totdeauna gata să ofere învăţătură, de a participa la toate programele şi de a bifa toate activitaţile. Este o biserică alertă, tot timpul în viteză, tot timpul prezentă, niciodată relaxată.

Sigur,  verbul „a face” trebuie să existe în viaţa credinciosului şi a comunităţii creştine dar niciodată nu trebuie să devanseze importanţa verbului „a fi”.  Vine un moment, spunea Domnul Isus, când cei adunaţi în faţa scaunului de judecată vor fi împărţiţi în două tabere în funcţie de acţiunile lor de pe pământ. O privire fugară şi superficială asupra textului ne-ar putea determina să credem că baza acestei împărţiri va fi tocmai „a face” dar priviţi ce fel de oameni vor merge la dreapta Mântuitorului:

– ei nu au acţionat neapărat într-un cadru instituţionalizat, în cadrul unei comunităţi sau biserici creştine. Fiecare a acţionat independent, în dreptul său. Nu sunt luaţi din mijloc şi mutaţi la dreapta cu grupul, în funcţie de eticheta purtată sau de domeniul în care s-au implicat;

– ei nu au acţionat cu un scop bine determinat, nu au avut o agendă secretă pe care să o urmărească, scopuri ascunse (fie ele şi nobile) pentru care să acţioneze în acel fel. Pur şi simplu au văzut o nevoie şi au venit în întâmpinarea ei. Când au aflat un om care suferea de sete i-au dăruit un pahar cu apă, fără întrebări şi fără pretenţii, când au întâlnit un străin ce avea nevoie de găzduire au ales să fie gazde bune. Textul nu ne spune că au făcut toate acestea având ca scop evanghelizarea celor pierduţi sau solidarizarea cu cei de-o credinţă cu ei ci din contră ne lasă să înţelegem că atât în momentul acţiunii cât şi după aceea ei nu au ştiut cui acordă ajutorul sau favoarea;

– ei nu au avut în minte nici o eventuală răsplată din partea Cerului. Când dădeau paharul cu apă, găzduire sau de mâncare celor aflaţi în nevoi, când vizitau pe cei uitaţi, ei nu îşi treceau în carneţelul binefacerilor o liniuţă şi nu aşteptau din partea lui Dumnezeu o altă bilă albă. Ideea de răsplată nu a existat în gândirea lor şi nu a ghidat sub nici o formă acţiunile de binefacere;

– ceea ce au făcut nu se încadrează în acţiunile pe care noi le punem astăzi sub reflectoare şi le aplaudăm la scară largă. Nu au predicat, cântat, compus texte sau condus biserici, organizaţii. Toate acestea îşi au partea lor printre noi, dar cei de la dreapta Domnului Isus sunt în primul rând caracterizaţi de acţiuni care niciodată nu au fost apreciate foarte mult pe pământ.

Aceste câteva aspecte ale textului ne determină să credem că acei oameni aleşi pentru dreapta sunt caracterizaţi în primul rând de „a fi” şi nu de „a face”.  Ei acţionau aşa pentru că în acest fel erau construiţi, pentru că asta considerau că este bine şi demn să facă. Tirania verbului „a face” a dus biserica pe cele mai înalte culmi ale implicării sociale şi instituţionale dar a apropiat-o şi de o criză de identitate fără precedent. Între repetiţia de astăzi, acţiunea socială de mâine, programele de biserică de poimâine şi chiar devoţionalul de fiecare zi, trebuie să ne rezervăm timp suficient pentru devenire, pentru existenţă.  Orice acţiune şi implicare, personală sau a comunităţii, nu ne va ajuta niciodată sa fim cu adevărat; pentru că existenţa, fie ea chiar spirituală ca semn al intrării în marele Trup al lui Cristos, trebuie să preceadă orice acţiune.

Ultimele trei semne definitorii ale celor de la dreapta Domnului Isus cred că trebuie să fie testul oricărie acţiuni creştine personale. Nu vom uita niciodată că Domnul nostru nu cunoaşte doar efectul acţiunii noastre ci cunoaşte şi străfundurile făptuitorului împreună cu toate motivaţiile care l-au determinat la implicare.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O slujba periculoasa

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Ramai intreg în vremuri tulburi – sistemul critic!

(7 februarie, seara – Matei 24:1-28 )

Istoria are o finalitate, un punct terminus în care trebuie să ajungă. Perpetuarea, parcă la nesfârşit a zilelor, lunilor, anilor, ne poate înşela să credem că ceea ce a fost ieri va fi şi astăzi, se va continua şi mâine. Dar Biblia ne spune că va exista un moment în care nu vom  mai putea vorbi despre viitor, în care vom rupe şirul secundelor înlănţuite şi ne vom alătura Domnului. Fiecare generaţie a crezut că acel moment îi este specific ei şi cei sinceri l-au aşteptat cu înfrigurare, precum aşteaptă străjerul dimineaţa.

Dar generaţiile au trecut, una după alta, şi momentul  mult aşteptat a întârziat să apară. S-au făcut tot felul de predicţii si calcule, tot felul de date fixe au fost înaintate. Unii s-au îmbrăcat în haine albe şi s-au suit pe un deal să aştepte plecarea, alţii s-au baricadat în buncăre sau subsolurile caselor înconjuraţi de provizii pentru ani de zile şi exemplele ar putea continua la nesfârșit. În faţa multor atitudini greşite pe care generaţiile din trecut şi cu precădere generaţia noastră le îmbracă faţă de sfârşitul istoriei, oare care este atitudinea potrivită?

Cred ca o atitudine potrivită este în primul rând o atitudine critică. Printre elementele pe care Domnul Isus le găsea caracterizante acestor vremuri era şi ridicarea multor oameni care se vor da drept Cristoşi. Trăim vremea multor sisteme spirituale şi a multor miracole înfăptuite de oameni la care ceilalţi se uită cu respect şi chiar cu veneraţie. Un întreg hățiș de partide religioase ne înconjoară, fiecare pretinzând că deţine adevărul, fiecare susţinându-şi această poziţie prin diverse argumente, uneori şi supranaturale. Suntem înconjuraţi de o mulţime de Cristoşi şi prooroci mincinoşi, oameni care fac multe semne şi minuni, oameni care adună mulţimile, primesc laudele, ne înconjoară cu o aşa zisă bunătate dar a căror viaţa nu este nicidecum una asemenea lui Cristos. A te înşela, în astfel de situaţii, este aşa de uşor şi singura cale de salvare este dezvoltarea, conştientă şi personală, a unui sistem critic. Nu luăm nimic din start ca venind din Cer, nu considerăm pe nimeni un emisar al Cerului până nu îl supunem testului Sfintei Scripturi, al timpului şi al roadelor.

Vremurile sunt tulburi şi dificile. A supravieţui întreg spiritual în această perioadă este un demers greu şi anevoios, pe alocuri dureros. Ne va ajuta în procesul supravieţuirii dacă vom înţelege să ne apropiem de Sfânta Scriptură, să o studiem, să o înţelegem şi să o strângem în inima noastră. Ea va fi punctul de plecare al unui adevărat sistem critic, sistem ce va călăuzi creştinul prin hățișul spiritual ce ne înconjoară.

 

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O, vai de voi, cărturari şi farisei…

(5 februarie, seara – Matei 23:1-22)

Erau credincioşii respectaţi ai cetăţilor din ţinutul lui Israel. De fiecare dată când rosteau vreo învăţătură rămâneai marcat; puterea cuvintelor, măiestria frazelor, acurateţea învăţăturilor, îmbrăcămintea impecabilă şi fascinanta construcţie a argumentelor te îndemnau de fiecare dată la acţiune şi te motivau să-i respecţi şi mai mult.

Cărturarii şi fariseii erau două dintre cele mai respectate partide iudaice. Ochii tuturor se îndreptau spre ei atunci când era vorba de învăţătură curată, vindecare sufletească şi descoperirea voii Lui Dumnezeu. Templul era reprezentat şi de ei iar templul era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre evrei.

Orice întâlnire de sabat cu fariseii şi cărturarii fascina. Orice întâlnire din altă zi a săptămânii putea fi punctul de plecare al unei mari dezamăgiri. Discrepanţa puternică dintre învăţătura lor şi felul în care o aplicau în viaţa personală sau atunci când la mijloc era vreun interes nespiritual aducea în societatea evreiască ultima plagă a decăderii ei: corupţia liderilor spirituali.

Printre evreii de rând devenise proverbială mândria acestor partide. Le plăcea să fie numiţi Rabi, sa fie recunoscuți ca taţi şi dascăli ai naţiunii. Aveau titlurile cele mai înalte, locurile din faţă asigurate şi scaunele rezervate la toate ospeţele de soi. Printre rugăciunile lungi pe care le făceau la colţ de stradă şi plecăciunile pe care le primeau cu o morgă de fier, încântați în interior şi smeriţi în exterior, găseau timp suficient să preţuiască mai mult aurul decât templul, darul decât altarul. Erau adepţii unei teologii prospere, care le umplea în fiecare zi buzunarele, le aducea prietenii profitabile şi respectul societăţii. Templul, altarul, misiunea, toate nu erau decât mijloace spre îndeplinirea unui scop – preamărirea eu-lui alături de bunăstare deplină.

Poate că atitudinea lor nu ar fi fost ţinta cuvintelor grele ale Domnului Isus dacă felul în care acţionau nu ar fi fost o piedică pentru căutătorii sinceri ai Împărăţiei. Stăteau pur şi simplu în uşa Împărăţiei, cu cheile în mână, ademenind oameni către ei dar fără să lase pe cineva să intre. Erau piedica majoră a misiunii pe care o făceau, a slujbei pe care o desfășurau, impedimentul suprem din calea trezirii. Erau preoţi ai morţii ce trăiau la uşa vieţii. Erau albia secată din care oamenii se chinuiau să bea.

Aşa era atunci! Astăzi suntem un neam de preoţi. Astăzi…

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Împăienjeniţii ochi

(1 februarie, seara – Matei 21:1-22)

Era întuneric în Ierusalim deşi soarele îşi făcea bine datoria. Întuneric şi prea multă durere, prea multe speranţe lăsate în praf, prea multe credinţe uitate în cotloanele inimilor. Era şi aşteptare oarbă în Ierusalimul vremii, o aşteptare care se întindea pe sute de ani şi a cărei speranţă de împlinire se stingea în fiecare zi tot mai mult.

Aşteptau un Mesia milităros, un Împărat puternic şi autoritar, un viteaz în lupte şi un maestru al politicii. Unul care să poată elimina imperiul roman, să aducă pacea şi cel mai important, supremaţia Israelului. Dar parcă Dumnezeu uitase de ei; prorociile erau rare şi lipsite de putere, regii lor erau tot mai hapsâni şi birurile romanilor tot mai mari.

“Spuneţi fiicei Sionului: iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.” erau cuvintele pline de dragoste pe care Dumnezeu le rostea prin evenimente celor înfriguraţi de aşteptare. Le-au auzit ei?  Nu, pentru că cel mai adesea răspunsul la întrebările şi aşteptările noastre trebuie să vină doar în modul pe care noi îl proiectăm. Au trăit ani alături de răspuns, de Cel care le putea vindeca rănile aşteptării şi nu au putut să Îl recunoască.

Uneori răspunsurile Lui nu întârzie ci vin mai repede decât ne-am închipui. Numai că ochii noştri nu pot vedea lucrarea Lui, urechea noastră nu prinde susurul blând al vocii Lui, mintea noastră nu pricepe adevărul simplu al rezolvării mult aşteptate.

Şi fă-mi urechea,

Cu dor să Te-asculte

Deschide-mi ochii,

Vreau să Te văd, Isus

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Matematica Împărăţiei

(30 ianuarie, seara – Matei 20:1-16)

Există oare vreo legătură între anii pribegiei noastre pe cale şi maturitatea spirituală? Ne putem oare lăuda cu vechimea noastră în pocăinţă; vom putea să ne bucurăm în cer de pensie în funcţie de vechimea în luptă sau vom primi o răsplată după cum decide Stăpânul?

Petru primeşte un răspuns satisfăcător la întrebarea cu privire la răsplata pe care o vor primi pentru că au lăsat totul şi L-au urmat pe Cristos. În ziua măririi ei vor fi judecători, iar acum sunt parte a unei familii care creşte în fiecare zi mai mult, familie care îi primeşte cu drag în mijlocul ei. În plus  vor primi şi viaţa veşnică; puteau aşadar să se liniştească, să privească cu încredere în viitor şi chiar să fie un pic infatuaţi, doar lor li se promiseseră toate aceste lucruri iar cei care vor veni mai târziu sunt pur şi simplu la urmă.

Dar Domnul Isus continuă. A existat un gospodar atipic, le spune El într-o pildă, un gospodar care avea o vie ce trebuia lucrată. Nu ştim cât de mult lucru trebuia făcut în vie dar ştim că acest gospodar se va duce de câteva ori la piaţă şi va trimite în via lui pe toţi cei pe care i-a găsit acolo. Nu va alege, nu va ţine cont de vârstă, putere de muncă, handicapuri sau capacităţi. Le va oferi tuturor o pâine care satură! În vie muncitorii au sosit dimineaţa, la prânz şi seara; unii nu au apucat decât o oră de lucru, oră în care munca lor nu a fost cu nimic mai deosebită. Momentul plăţii, la sfârşitul zilei, va stârni cearta printre muncitori. Gospodarul putea să îi cheme la plată în ordinea intrării lor în vie, putea să păstreze confidenţialitatea salariilor şi chiar putea să îi diferenţieze la plată în funcţie de orele lucrate. Era în interesul lui să o facă iar nouă pilda nu ne-ar mai fi dat bătăi de cap. În schimb, Gospodarul Împărăţiei alege să îi plătească pe toţi la fel iar ordinea plăţii este aleasă parcă ostentativ: întâi cei de pe urmă şi apoi ceilalţi.

“Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.” Ne-ar plăcea ca Marele Gospodar să plătească în funcţie de începuturi: să îşi amintească devotamentul de atunci, iubirea ce ne ardea inima, lacrimile pocăinţei şi dedicarea vieţii. Ne-ar plăcea să ne găsească sfârşitul zilei răspândind încă mireasma dragostei dintâi dar de prea multe ori praful lumii se aşterne  greu peste inimile noastre. Pilda are o matematică pe care nu o putem pricepe, care ne intrigă dar pilda este o veste bună de la un capăt la celălalt. Nu suntem lăsaţi în piaţă, la discreţia celor care au mici munci pentru noi în urma cărora ne plătesc cu vânt ci suntem chemaţi în Marea Vie. Tuturor ni se dă atât cât ni s-a promis şi, de cele mai multe ori, promisiunile nu le putem număra şi sunt mai presus de priceperea noastră iar Gospodar este Dumnezeul harului!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cugetul slab şi euforia

(30 ianuarie, dimineata – Exod 23-24)

Exod 23

O societate ca cea condusă după principiile lui Dumnezeu este o societate în care nu îţi este frică să locuieşti, fie că eşti bogat sau sărac, băştinaş sau străin, femeie sau bărbat, copil sau bătrân. Priviţi doar la câteva aspecte ale acestei societăţi, aspecte la care societatea postmodernă este cu adevărat corigentă:

– manipularea prin zvonuri este interzisă iar bârfa primeşte pedeapsă;

– justiţia nu este oarbă;aici poţi să lupţi când ai adevărul de partea ta şi poţi să te aştepţi la pedeapsă când ai comis ceva rău;

– duşmanul, oricare ar fi acesta, este respectat ca fiinţă umană şi ajutat atunci când este în nevoie;

– conceptul de mită este din start eliminat;

Dumnezeu ştia că pericolul cel mai mare la care era expus poporul ales nu era format de armatele popoarelor învecinate ci de cugetul lor slab. Vor intra în contact cu celelalte popoare, vor purta războaie cu ei dar îi vor vedea şi închinându-se, le vor vedea obiceiurile, fetele, băieţii, vor putea fi cooptaţi în diverse afaceri cu ei. Şi nimic din toate astea nu era greşit dacă nu ar fi dus, încet, în fiecare zi câte puţin, la îndepărtarea de Dumnezeul adevărat, la coruperea lor, la întinarea inimii şi frângerea cugetului. Pericolul idolatriei pândea la fiecare colţ de stradă şi ei trebuiau să îi ţină piept. Vor reuşi, oare, evreii să se conformeze principiilor lui Dumnezeu, să Îl asculte şi să Îl urmeze?

Exod 24

Primiseră legi importate care îi transforma dintr-o adunătură de sclavi într-o naţiune cu propria armată, constituţie şi conduită. Au auzit citite şi repetate în urechile lor aceste legi şi au răspuns toţi într-un glas că sunt de acord să le adopte, să le păzească, să îşi conformeze vieţile cu ele. În fiecare cort din Israelul pustiei aceste legi au fost discutate şi primite cu bucuria omului liber care ştie ce are de făcut. Au semnat legământul şi au rămas la piciorului muntelui în timp ce Moise urca pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Erau bucuroşi şi în euforia lor nu ştiau că, din acel moment, erau în sala de examen pentru primul test pe care Dumnezeu îl pregătise pentru ei.

Euforia ne poate îndemna să acceptăm multe, să ridicăm mâna, să ne dedicăm şi rededicăm la nesfârşit. Dar euforiei de astăzi îi va urma, inevitabil, monotonia de mâine, când deciziile luate ar trebui respectate şi întreg universul parcă luptă împotriva aplicării lor. Ce vom face atunci, ce va rămâne din entuziasmul nostru?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.