Sărbătorile cărării

(14 februarie, dimineaţa – Leviticul 15-16)

Calendarul fiecărie naţiuni este presărat cu date trecute cu roşu, date ale sărbătorilor legale în care, cu mic cu mare, toată suflarea se gândeşte la semnificaţia sărbătorii, rememorează fapte măreţe din trecut sau îşi celebrează eroii.  Aşa ar trebui să fie, deşi dezvoltarea fără precedent a individualismului şi a santictăţii vieţii personale în detrimentul celei colective determină doar bucuria unei date libere, a unei zile de odihnă, închinată şi ea pe altarul bunei dispoziţii personale.

Evreii aveau şi ei sărbători specificie. Alături de toate celelalte reguli pe care le primesc în pustie ei sunt învăţaţi ca din timp în timp să se oprească şi să îşi aducă aminte de momente victorioase sau cruciale ale istoriei lor. Spre deosebire de celelalte naţiuni, israeliţii îşi bazau întrega fiinţă naţională pe Dumnezeu şi acţiunile Lui printre ei. Priviţi la poeziile lor (psalmii) – dacă multe dintre naţiunile cunoscute de noi celebrează în versuri măiestre dragostea, vitejia, patriotismul, evreii au compus pentru a-L slăvi pe El. Priviţi la istoria lor care deşi de multe ori arată depravarea umană, are un fir central,  cel al acţiunilor lui Dumnezeu. Acelaşi principiu se aplică şi sărbătorilor; fiecare sărbătoare evreiască Îl are în centru pe Dumnezeu şi este o reamintire a lucrărilor puternice pe care Creatorul le-a făcut printre ei, pentru ei.

Cea mai importantă sărbătoare a evreilor era Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei pentru a face ispăşire pentru el însuşi şi pentru popor.  Deşi ziua aceasta era parte integrantă a Sărbătorilor lui Iehova, ea era una dedicată sobrietăţii, postului şi penintenţei. Era modul prin care ei îşi aminteau în fiecare an că au nevoie de ispăşire, de izbăvire de sub semnul morţii pe care păcatul lor, al familiei, al naţiunii îl aducea asupra lor.

Dincolo de sărbătorile naţiunii în care trăim şi pe care le respectăm, dincolo chiar şi de sărbătorile religioase de peste an, fiecare dintre noi avem încercuite în calendarele personale date importante, cu un iz aparte pentru noi. Poate că sunt zilele de  naştere ale celor apropiaţi, poate că este data căsătoriei, a unui mare succes sau a unui moment foarte trist. Pietre de aducere aminte pe cărarea noastră, întâmpinate cu strigăte de bucurie sau cu haine cernite, aceste sărbători sau comemorări sunt o piedică în calea prafului uitării. Alături de ele cred că în calendarul fiecărui om scăldat în har se regăsesc numeroase date care poartă însemnul regal al Marelui Împărat. Sunt momente în care El s-a atins de noi într-un mod determinant pentru viitor, zile de ispăşire sau de izbăvire, zile în care Marea Roşie a vieţii noastre s-a despicat lăsându-ne să trecem, zidurile Ierihonului au căzut şi ne-am întâlnirii cu Cel Crucificat. De la evrei învăţăm pilda lor; nu vom lăsa să se aştearnă praful peste lucrările Lui din viaţa noastră, vom nota fiecare semn al paşilor Lui şi îi vom celebra fiecare acţiune.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009

Sfinţenia – o practică zilnică

(11 februarie, dimineaţa – Leviticul 11-12)

Fiecare evreu din tabără ştia că are de a face cu un Dumnezeu caracterizat de sfinţenie. Probabil că nu ştiau ei prea bine ce înseamnă această sfinţenie, nu aveau termeni de comparaţie foarte proeminenţi. Faraon, cu toate hainele lui scumpe, cu machiajul sofisticat şi cu grandomania cu care facea fiecare lucru, cu piramidele şi cultul morţilor aşa de bine pus la punct, nu era un exemplu de sfinţenie, cel puţin nu una asemănătoare celei propovăduită şi explicată de Moise. Nu au fost un exemplu puternic nici preoţii, preotesele, vracii şi vrăjitorii din Egipt. Ritualurile lor nu se sfârşeau cu acte ce ar fi fost acceptate acum în tabăra din pustie şi de multe ori fuseseră văzuţi cum îţi schimbă comportamentul şi principiile în funcţie de vântul interesului.

În tabără sfinţenia era altceva, cu mult mai presus de ceea ce au văzut ei în Egipt. Preoţii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, trăiau o sfinţenie zilnică. Orice abatere era pedepsită aspru şi au fost şocaţi şi înspăimântaţi să-i vadă pe Nadab şi Abihu târâţi afară din tabără doar din cauza unui foc străin adus pe altar.  Parcă mai ieri toţi băură din ceasca cu apă şi cenuşă pentru că au îndrăznit să-şi facă un idol şi să petreacă în jurul lui. Nu era de joacă cu această sfinţenie, fiecare zi petrecută în afara ei era o zi pe muchea cuţitului, pe marginea prăpastiei.

Încet evreii aveau să afle ce este şi cum se trăieşte cu sfinţenia. Înţelegeau în fiecare zi că a fi sfânt înseamnă a fi pus deoparte, a fi diferit dar nu după reguli proprii ci după prescripţiile lui Dumnezeu. Din fiecare eveniment în care erau protagonişti sau doar spectatori ei înţelegeau că sfinţenia te ţine departe de mânia aprinsă a lui Dumnezeu, te face părtaş activ al marii familii ce deţinea promisiunile.  Sfinţenia se trăia în tabără, lipsa ei era un motiv de separare dureroasă şi de locuire în afara taberei, ostracizat, îndepărtat, privit de întreaga comunitate drept rău şi neavenit.

Şi mai aflau ceva evreii: sfinţenia însemna sănătatea trupului şi a minţii. Erau învăţaţi să nu se atingă de anumite animale a căror carne le-ar fi creat probleme, ştiau că trebuie să îşi ferească lucrurile şi trupurile de animale moarte şi că trebuie să fie cu mult mai atenţi atunci când trec prin etape ce pot aduce boli asupra întregii familii.

Articolele de ziar, buletinele de ştiri, evenimentele din stradă, spitalele şi judecătoriile ne spun că trăim într-o lume ce ar trebui dusă la azil şi pusă în cămaşă de forţă, o lume ce înnebuneşte în fiecare zi mai mult. Motivul alienării societăţii noastre este acelaşi, neschimbat de veacuri: lipsa unei sfinţenii trăită  zilnic. Sfinţenia nu numai că ne apropie de Dumnezeu, dar ne asigură şi o modalitate sănătoasă de a trăi. Sfinţenia este cheia unei vieţuirii în armonie cu tot ce ne înconjoară, cu Cerul şi cu noi înşine.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

O slujba periculoasa

(10 februarie, dimineaţa – Leviticul 8-10)

Aaron şi fiii lui primiseră cea mai bună dar şi cea mai periculoasă slujbă dintre toate cele ce se desfăşurau în tabăra aleşilor lui Dumnezeu. Era pusă pe picioare o preoţie care avea să reprezinte întreg poporul în faţa Celui Atotputernic, o preoţie care să fie hrănită de popor pentru slujba ei şi care stătea în permanenţă între Focul Mistuitor şi poporul răzvrătit. Hainele deosebite de tot ceea ce purta poporul, desenate de însuşi Dumnezeu, slujba neîntreruptă din pragul celui mai sigur loc din tabără, cortul întâlnirii, relaţia mult mai apropiată cu Salvatorul decât a celor mai mulţi din tabără şi multe alte aspecte ale preoţiei îi făceau să se simtă deosebiţi şi privilegiaţi. Erau spuma lui Israel iar Dumnezeu se lăsa slujit, reprezentat de ei.

Unul dintre slujitorii mărunți ai lăcașului închinării  aleargă spre cortul lui Moise. Lacrimile îi curg pe obraz, faţa îi este crispată de durere şi disperarea i se citeşte în fiecare pas. Moise abia poate să distingă printre vorbele acestui om care este tragedia, ce se întâmplase. În cortul întâlnirii, Nadab şi Abihu erau morţi, carbonizaţi în faţa altarului; lume multă s-a adunat acolo şi întreaga tabără jeleşte şi nu ştie de unde şi de ce a venit tragedia asta peste ei; Aaron şi ceilalţi fii sunt devastaţi şi nu mai îndrăznesc să facă nimic în cort.

Moise se apropie de trupurile carbonizate, vede cădelniţele, simte mirosul tămâii arse şi dintr-o dată ştie: acolo a fost adus foc străin, Nadab şi Abihu nu au ţinut cont de toate indicaţiile primite, s-au simţit stăpâni pe situaţie dar au necinstit pe Dumnezeu. „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care Moise i le repetă lui Aaron. Slujba preoţiei nu este neapărat importantă prin ritualurile care se fac sau hainele care se îmbracă, slujba proeţiei este importantă pentru că ea Il arată pe Dumnezeu, îl reprezintă pe Dumnezeu. Orice calcare a regulilor, orice act de corupţie sau de nepăsare, de neatenţie sau de indolenţă loveşte direct în Dumnezeu, în imaginea Lui printre oameni. Aaron şi fiii lui aveau să înveţe asta într-un mod dramatic; deşi cei dragi erau duşi afară din tabără şi îngropaţi ei trebuiau să rămână la cort, fără să jelească sau să poarte doliu.

Un neam de preoţi am fost făcuţi şi noi şi fiecare zi a vieţii este o zi în care purtăm imaginea lui Dumnezeu printre oameni. Orice facem, orice spunem sau gândim, orice acţiune sau atitudine este privită de către ceilalţi şi chiar de Dumnezeu prin acest statut de preoţi dat nouă prin Isus Cristos.

Daca esti prima data pe blog, iti recomand sa te abonezi prin RSS Feed sau email pentru a primi devotionalul zilnic. De aici poti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009.

Cerinţele preoţiei

(1 februarie, dimineata – Exod 27-28)

Până de curând prezenţa lui Dumnezeu în tabăra evreilor era realizată prin stâlpul de foc şi norul de fum. O prezenţă nemijlocită, vizibilă şi care nu lăsa loc de nici o interpretare. Vom asista însă la fenomenul trecerii de la această formă de manifestare a Dumnezeirii la o moderare şi o mijlocire prin preoţie.

Cum sunt aleşi preoţii? Care este legătura dintre preot, comunitate şi Dumnezeu? Ce rol ar trebui să aibă un preot şi care sunt domeniile la care participarea preoţilor ar trebui interzisă?… şi multe alte întrebări au stârnit numeroase controverse de-a lungul secolelor.

Dincolo de învăţătura aparent anostă a acestor capitole legată de aspecte pe care societatea noastră nu le mai practică la scară largă, dincolo chiar şi de profundele implicaţii spirituale care se ascund în spatele acestor elemente de construcţie a cortului sau a îmbrăcămintei preoţeşti, aceste versete ne ajută să distingem câteva învăţături importante legate de sistemul preoţesc. Să le luăm pe rând:

– preoţii sunt aleşi de Dumnezeu, nu de popor, din seminţia lui Levi, puşi deoparte doar pentru slujba aceasta. Autoritatea spirituală nu rezidă dintr-o alegere democratică dintre membrii unei comunităţi ci ea se instituie prin delegare din partea lui Dumnezeu. Singurul rol pe care poporul, comunitatea îl are în această alegere este doar de a recunoaşte şi accepta alegerea lui Dumnezeu.

– sunt câteva funcţii pe care preoţia va trebui să le îndeplinească de-a lungul vremurilor, funcţii specifice lor şi care nu puteau fi atribuite nimănui altcuiva. Astfel, preoţii sunt mijlocitori, ei purtând pe umeri povoara poporului pe care o aduc permanent înaintea lui Dumnezeu. Tot ei sunt aceia care fac ispăşire pentru popor. Întreaga construcţie a cortului, elementele pe care Moise trebuia să le construiască iar preoţii să le folosească vorbesc puternic despre o problemă majora care există între Dumnezeu şi oameni, problema păcatului. Pasul către rezolvarea acestei probleme îl face tot Dumnezeu, prin instituirea elementelor specifice ispăşirii precum şi al întregului sistem de ispăşire.  O altă slujire a preoţilor este judecata. O perioadă întinsă de-a lungul istoriei evreilor, preoţii au fost şi judecătorii poporului ales. Ei sunt cei care pun în aplicare codul lui Dumnezeu, veghează la respectarea lui şi încearcă să păstreze poporul în limitele legământului pe care Dumnezeu l-a iniţiat cu poporul său. Urim şi Tumim, cele două pietre despre care şi astăzi ştim doar puţine lucruri, marchează o altă slujire importantă a preoţilor. Aceasta vizează cunoaşterea, revelaţia şi călăuzirea poporului (Urim înseamnă dezvăluire şi Tumim  adevăr).

Nu putem să ne îndepărtăm de învăţătura Noului Testament care vede în fiecare creştin născut din nou un preot. Preot pentru sine, familia sa şi adeseori preot pentru semenii. Îndeplinim aceste minime cerinţe în preoţia noastră de fiecare zi?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Lupta pentru beneficii

(31 ianuarie, seara – Matei 20:17-34)

De cel puţin trei ani mergeau toţi doisprezece pe acelaşi drum, sorbeau cuvintele Mântuitorului, îl vedeau în acţiuni printre bolnavii şi năpăstuiții vieţii şi asistau la predicile care le cercetau inima. Erau împreună la masă, împreună în grădina în care dormeau.  Nenumăratele discuţii avute precum şi prezenţa Domnului Isus îi făcea să creadă că nu mai există lucruri noi pe care le-ar putea descoperi unul despre celălalt, că nu există secrete ascunse sau năzuinţe nerostite. Erau o familie unită, o familie reală.

Însă, într-una din zile Domnul Isus anunţă că pe agenda lor urmează Ierusalimul, judecata, batjocura dar şi învierea. Probabil că Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei nu au auzit toate cuvintele sau poate că au ascultat totul prin prisma ideii că Mesia le va fi rege, un rege ce va înfrânge puterea romană, restaura Împăraţia lui Israel şi va domni la nesfârşit. Au ştiut că vremea mult aşteptată a sosit, că nu mai era nici un moment de pierdut. Dintr-o dată, gânduri ascunse şi năzuinţe egoiste ieşeau pe scena familiei confruntând-o cu o realitate de milenii neschimbată. Împinşi de la spate de mama lor, de orgoliul şi de dorinţa lor de a controla şi de a stăpâni, animaţi puternic de ideea de a fi mari guvernatori sub domnia Domnului Isus, fiii lui Zebedei se apropie şi cer cele mai însemnate locuri ale viitoarei împărăţii, închipuită de ei. La dreapta şi la stânga împăratului vor să stea şi nu ţin cont nici de Petru, de nici un alt ucenic, au uitat prietenia ce-i lega împreună, au uitat învăţătura primită până acum, au uitat ameninţările şi bucuriile cu care s-au împărtăşit toţi. Au uitat, iar acum pentru un loc în faţă calcă prietenii, calcă familie, calcă orice pentru a-l apuca.

Scena care îi are ca protagonişti pe fiii lui Zebedei ne este aşa de cunoscută. O întâlnim la locul de muncă, pe scena politică şi cea a familiei. Oriunde este ceva de împărțit, ceva de pe urma căruia putem beneficia, oriunde este un scaun mai înalt ce trebuie ocupat acolo vor fi şi oameni care să uite tot, să calce în picioare orice pentru a obţine avantajele în detrimentul celorlalţi.

Domnul Isus nu îi ceartă puternic. Deşi scandalul în familia lor lua proporții şi probabil relaţiile nu au mai fost niciodată aceleaşi,  Domnul Isus le spune doar două aspecte pe care nu le-au luat în seamă în calculul lor, aspecte uitate adesea: “voi nu ştiţi ce cereţi” – vă incită poziţia dar uitaţi să vă întrebaţi ce presupune aceasta, ce sacrificii, ce jertfe, ce dureri aduce cu sine; “nu atârnă de mine” şi cu siguranţă nici de voi; nu puteţi cere o poziţie care nu vă este destinată, nu puteţi să alergaţi după un scaun care nu trebuie să fie al vostru.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Matematica Împărăţiei

(30 ianuarie, seara – Matei 20:1-16)

Există oare vreo legătură între anii pribegiei noastre pe cale şi maturitatea spirituală? Ne putem oare lăuda cu vechimea noastră în pocăinţă; vom putea să ne bucurăm în cer de pensie în funcţie de vechimea în luptă sau vom primi o răsplată după cum decide Stăpânul?

Petru primeşte un răspuns satisfăcător la întrebarea cu privire la răsplata pe care o vor primi pentru că au lăsat totul şi L-au urmat pe Cristos. În ziua măririi ei vor fi judecători, iar acum sunt parte a unei familii care creşte în fiecare zi mai mult, familie care îi primeşte cu drag în mijlocul ei. În plus  vor primi şi viaţa veşnică; puteau aşadar să se liniştească, să privească cu încredere în viitor şi chiar să fie un pic infatuaţi, doar lor li se promiseseră toate aceste lucruri iar cei care vor veni mai târziu sunt pur şi simplu la urmă.

Dar Domnul Isus continuă. A existat un gospodar atipic, le spune El într-o pildă, un gospodar care avea o vie ce trebuia lucrată. Nu ştim cât de mult lucru trebuia făcut în vie dar ştim că acest gospodar se va duce de câteva ori la piaţă şi va trimite în via lui pe toţi cei pe care i-a găsit acolo. Nu va alege, nu va ţine cont de vârstă, putere de muncă, handicapuri sau capacităţi. Le va oferi tuturor o pâine care satură! În vie muncitorii au sosit dimineaţa, la prânz şi seara; unii nu au apucat decât o oră de lucru, oră în care munca lor nu a fost cu nimic mai deosebită. Momentul plăţii, la sfârşitul zilei, va stârni cearta printre muncitori. Gospodarul putea să îi cheme la plată în ordinea intrării lor în vie, putea să păstreze confidenţialitatea salariilor şi chiar putea să îi diferenţieze la plată în funcţie de orele lucrate. Era în interesul lui să o facă iar nouă pilda nu ne-ar mai fi dat bătăi de cap. În schimb, Gospodarul Împărăţiei alege să îi plătească pe toţi la fel iar ordinea plăţii este aleasă parcă ostentativ: întâi cei de pe urmă şi apoi ceilalţi.

“Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.” Ne-ar plăcea ca Marele Gospodar să plătească în funcţie de începuturi: să îşi amintească devotamentul de atunci, iubirea ce ne ardea inima, lacrimile pocăinţei şi dedicarea vieţii. Ne-ar plăcea să ne găsească sfârşitul zilei răspândind încă mireasma dragostei dintâi dar de prea multe ori praful lumii se aşterne  greu peste inimile noastre. Pilda are o matematică pe care nu o putem pricepe, care ne intrigă dar pilda este o veste bună de la un capăt la celălalt. Nu suntem lăsaţi în piaţă, la discreţia celor care au mici munci pentru noi în urma cărora ne plătesc cu vânt ci suntem chemaţi în Marea Vie. Tuturor ni se dă atât cât ni s-a promis şi, de cele mai multe ori, promisiunile nu le putem număra şi sunt mai presus de priceperea noastră iar Gospodar este Dumnezeul harului!

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Cugetul slab şi euforia

(30 ianuarie, dimineata – Exod 23-24)

Exod 23

O societate ca cea condusă după principiile lui Dumnezeu este o societate în care nu îţi este frică să locuieşti, fie că eşti bogat sau sărac, băştinaş sau străin, femeie sau bărbat, copil sau bătrân. Priviţi doar la câteva aspecte ale acestei societăţi, aspecte la care societatea postmodernă este cu adevărat corigentă:

– manipularea prin zvonuri este interzisă iar bârfa primeşte pedeapsă;

– justiţia nu este oarbă;aici poţi să lupţi când ai adevărul de partea ta şi poţi să te aştepţi la pedeapsă când ai comis ceva rău;

– duşmanul, oricare ar fi acesta, este respectat ca fiinţă umană şi ajutat atunci când este în nevoie;

– conceptul de mită este din start eliminat;

Dumnezeu ştia că pericolul cel mai mare la care era expus poporul ales nu era format de armatele popoarelor învecinate ci de cugetul lor slab. Vor intra în contact cu celelalte popoare, vor purta războaie cu ei dar îi vor vedea şi închinându-se, le vor vedea obiceiurile, fetele, băieţii, vor putea fi cooptaţi în diverse afaceri cu ei. Şi nimic din toate astea nu era greşit dacă nu ar fi dus, încet, în fiecare zi câte puţin, la îndepărtarea de Dumnezeul adevărat, la coruperea lor, la întinarea inimii şi frângerea cugetului. Pericolul idolatriei pândea la fiecare colţ de stradă şi ei trebuiau să îi ţină piept. Vor reuşi, oare, evreii să se conformeze principiilor lui Dumnezeu, să Îl asculte şi să Îl urmeze?

Exod 24

Primiseră legi importate care îi transforma dintr-o adunătură de sclavi într-o naţiune cu propria armată, constituţie şi conduită. Au auzit citite şi repetate în urechile lor aceste legi şi au răspuns toţi într-un glas că sunt de acord să le adopte, să le păzească, să îşi conformeze vieţile cu ele. În fiecare cort din Israelul pustiei aceste legi au fost discutate şi primite cu bucuria omului liber care ştie ce are de făcut. Au semnat legământul şi au rămas la piciorului muntelui în timp ce Moise urca pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Erau bucuroşi şi în euforia lor nu ştiau că, din acel moment, erau în sala de examen pentru primul test pe care Dumnezeu îl pregătise pentru ei.

Euforia ne poate îndemna să acceptăm multe, să ridicăm mâna, să ne dedicăm şi rededicăm la nesfârşit. Dar euforiei de astăzi îi va urma, inevitabil, monotonia de mâine, când deciziile luate ar trebui respectate şi întreg universul parcă luptă împotriva aplicării lor. Ce vom face atunci, ce va rămâne din entuziasmul nostru?

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

Să nu-ţi faci nici un rău

(28 ianuarie, dimineata – Exod 19-20)

Exod 19

Făceau parte dintr-un popor diferit de toate celelalte popoare. Asta puteau să înţeleagă limpede din experienţele pe care le-au trăit în ultimele luni, din prezenţa norului de fum şi a stâlpului de foc, din mana şi prepeliţele ce le asigurau un meniu bogat. Dar cât de departe putea să meargă acest diferit? Se va reuşi vreodată transformarea unui popor de sclavi într-unul de sine stătător, care gândeşte şi acţionează liber? Ce speranţe puteau să aibă în faţa oştilor celorlalte popoare care deja se pregăteau împotriva lor? Vor reuşi să-L convingă pe Dumnezeu să rămână de fiecare dată de partea lor sau vor avea, într-un moment de slăbiciune, aceeaşi soarta ca egiptenii? Cine era totuşi acest Moise, ce se putea şti despre trecutul său în ţara aceea îndepărtată şi scopurile ce-l animau?

Mii de întrebări izvorau în mintea evreilor în fiecare zi. Unele dintre ele erau întrebări legitime, altele erau reţinerile realiste. Şi Dumnezeu ştia lucrul acesta şi mai ştia că nu se poate merge înainte decât cu un popor convins, care înţelege şi acceptă istoria pe care El o scrie. Ştia că dacă inima poporului se va întoarce în Egipt ei vor rămâne sclavi chiar şi într-o ţară liberă. Ştia că daca inima poporului se va depărta de El şi de Moise, ei nu vor fi decât un popor dezbinat care nu poate dăinui. Tocmai de aceea era timpul unei întâlniri reale între popor şi Dumnezeul său.

Exod 20

Se pun bazele legii. Evrei primesc cele zece porunci, primul pas în transformarea lor într-o naţiune, esenţa constituţiei pe care o vor respecta veacuri la rând. Cele zece porunci nu numai că au avut un impact major asupra evreilor ci ele au stat şi continuă să stea la baza constituţiei multor naţiuni.

Aceste porunci au stârnit şi continuă să stârnească numeroase controverse. Este suficient ca lângă ele să fie pusă învăţătura Noului Testament pentru ca întrebările grele să apară.

Există numeroase modele care integrează bine cele zece porunci în învăţătura Noului Testament, modele care nu pică nici în extrema legalismului nici în cea a libertinajului. Dintre toate, dictonul “să nu iți faci nici un rău” mi se pare că defineşte foarte bine relaţia pe care cele zece porunci o au cu credinciosul veritabil. Nu văd neapărat în porunci un sistem de distrus distracţia oamenilor şi nici un cod penal care să ne judece şi să ne dea pedeapsa finală: închisoarea (iadul). Păzirea poruncilor nu înseamnă facerea unui bine lui Dumnezeu şi încălcarea lor nu aduce mari deservicii divinităţii. Poruncile au fost date pentru oameni ca să-i păzească de rău, să le ghideze spre bine acţiunile. Poruncile învaţă sclavii să trăiască liber şi libertatea să nu-i rănească.  Nu ne apropiem de învăţătura celor zece porunci cu teamă pentru că ele nu Îl transformă pe Dumnezeu în procurorul planetei ci primim cele zece porunci cu bucurie pentru că respectarea lor ne va face un bine incomensurabil.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

– va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

– daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

O viaţă risipită

(27 ianuarie, dimineata – Exod 16-18)

Exod 16

Cât durează recunoştinţa omului pentru minunile la care a luat parte? Cât de mult poate să fie o minune, o întâmplare supranaturală baza unei relaţii cu divinitatea? Nu prea mult! Văzură urgiile din Egipt şi felul în care Dumnezeu îi apărase acolo, au fost părtaşi la noaptea neagră a Egiptului şi ei au ieşit victorioşi, au trecut prin Mare Roşie ca pe uscat şi în faţa lor Dumnezeu le-a înfrânt dușmanul. Dar acum le era foame. Atât de foame încât au uitat rapid miracolele prin care trecură şi îşi aminteau, exagerat de frumos, părţile aşa zis bune ale robiei. Aveau nevoie de un nou miracol şi ei credeau că îl merită.  Au strigat împotriva lui Moise şi Aaron, au cârtit, au plâns şi s-au  transformat în copii răsfăţaţi. Aşa sunt toţi copiii care îţi bazează credinţa doar pe minuni.

Au primit atunci, ca semn al harului divin, carne şi pâine. Nu le-au primit cu porţia dar a trebuit ca ei înşişi să-şi fie o porţie. În poporul lui Dumnezeu nu era loc de lăcomie, de goană după a avea mai mult. Fiecare lua doar atât cât putea mânca, restul era oricum nefolositor.

Exod 17

Răsfăţul copiilor lui Israel continuă. Au primit mâncare dar nu mai aveau apă. Pentru ei pustia era grea, aproape de nesuportat şi mai ales nu le oferea prea mult de muncă. În lipsă de altceva găseau de fiecare dată câte un motiv de harţă cu Moise. Motivele mari deveneau adevărate mişcări sociale cărora blândul Moise trebuia să le facă faţă.

Oameni simpli, mai ieri sclavi, se ştiau acum în graţiile lui Dumnezeu. Dar inima lor nu era frântă, nu era cucerită de har şi drept urmare se comportau ca nişte fii de împărat aflaţi în trecere prin pustiu. Împăratul trebuia să le asigure totul şi dacă nu o făcea cum trebuie ei erau acolo pentru a-I atrage atenţia. Erau capricioşi şi îngâmfaţi.

Exod 18

Vremea organizării. Plecat de zile bune din Egipt, poporul era văduvit de întreg aparatul social pe care egiptenii îl aveau pus la punct. Erau totuşi 2.000.000 de oameni care aveau nevoie de sfătuire când nu ştiau cum să facă, aveau nevoie de dreptate când erau loviţi şi batjocoriţi pe nedrept, aveau nevoie de asistenţă în multe din sectoarele vieţii. Formau un popor întreg, un trib puternic şi orice trib care nu este organizat se dezbină repede indiferent de cât de carismatic este conducătorul lui. Le trebuia armată, preoţie, judecători. La sfatul lui Ietro, Moise începe acest proces dificil de organizare.

O viaţa risipită este adesea o viaţa care nu a reuşit să se pună în ordine. O viaţa neordonată este o viaţă în care nevoile nu pot să fie împlinite, stresul şi deprimarea sunt elemente prea prezente iar viitorul nu este niciodată îmbrăcat în culori optimiste. Procesul organizării trebuie să înceapă cât mai repede şi cu el va începe adevărata viaţă.

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.

De la sublim la ridicol

(25 ianuarie, seara – Matei 16)

Sunt multe implicaţii ale acestui capitol, implicaţii majore şi care ne-au urmărit timp de două milenii (de exemplu afirmaţia pe care Domnul Isus o face în vs. 18-19 a stat şi stă la baza întregii succesiuni apostolice în Biserica Catolică). Dar, dincolo de toate învăţămintele, capitolul 16 din Evanghelia lui Matei este capitolul lui Petru.

Istoria vieţii noastre se reflectă atât de bine în istoria pe care Petru o trăieşte în acest capitol. De la sublim şi aşa de aproape de adevăr, la greşit, departe de adevărata însemnătate a evenimentelor, de la încrezător la deziluzionat, Petru arată aşa de bine spre mersul sinusoidal al vieţii oamenilor, fiinţe limitate în timp, spaţiu şi înţelegere.

Totul pornise de la o întrebare. Era aceeaşi întrebare pe care Matei a pus-o în spatele fiecărui verset din cartea sa, întrebarea la care fiecare evreu trebuia să găsească un răspuns. Cine ziceţi că este Isus Cristos? O întrebare aparent simplă dar de care oamenii continuă să se împiedice.

Răspunsul vine de la impulsivul Petru care avea o sclipire de geniu călăuzit de Duhul Sfânt. În contextul acela, în care Petru trăia, era o întrebare dificilă cu un răspuns pe măsură. Domnul Isus tocmai refuzase să dea vreun semn fariseilor, semn care l-ar fi certificat oarecum. Ucenicii nu reuşesc nici măcar să deslușească dacă Domnul Isus se referea la pâine sau vorbea iar în pilde dar Petru vede şi vede desluşit: “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Sa vezi desluşit ca Petru, în vremuri confuze este un act pe care numai harul îl lucrează în viaţa ta.

Şi când reuşeşti să vezi aşa şi îţi mai dai şi seama de isprava ta, începi să te consideri infailibil. Deja cunoşti detaliile Împărăţiei, ştii cum va acţiona Dumnezeu şi ştii şi de ce o va face aşa. Eşti deja un învăţător iar oamenii şi Însuși Dumnezeu ar trebui să te asculte.  Ce nu şti însă este că deja ai coborât în ţărână, că greşeşti şi doar ai învăţat prima literă iar până la ultima mai este drum lung. Petru urcă pe cele mai înalte trepte ale adevărului ca în minutul imediat următor să se vadă greşit, departe de intenţiile Domnului Lui, departe de adevăr. O lecţie amară! Dar lecţiile amare sunt cele din care învăţăm cel mai mult!

De aici puteti downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devotionalul zilnic puteti sa:

– va abonati la newsletter lasand un comentariu aici cu mentiunea newsletter

– daca folositi un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus.